„Vrem nu vrem”, trebuie s-o recunoaştem: astăzi (deşi, nu chiar astăzi-astăzi), s-au limpezit apele în politica românească. Cum, de fiecare dată, indiferent ce fel de nume purta acela care controla/conducea România, hotărârile CCR au fost absolute şi de necontestat, tot aşa se întâmplă, iată, şi pe timpul preşedinţiei lui Iohannis şi al guvernării PSD: Curtea a hotărât că există un conflict constituţional, între preşedinte şi ministrul Justiţiei, omul „tehnicii legislative-profesionistul” – care va să zică reprezentantul puterii juridice în guvernul politic – şi preşedintele Iohannis, adică parte a executivului, consecinţa existenţei acestei stări de fapt fiind, potrivit aceleiaşi Curţi, obligativitatea ca Iohannis să o suspende pe Kovesi. Aşa spune CCR.
Potrivit cutumei „CCR decide peste toate instituţiile statului, conduse fie de aleşi ai poporului, fie de numiţi politic”, e musai ca preşedintele să ducă la îndeplinire, prin propria-i semnătură (care devine astfel un fel de sigiliu domnesc), decizia ministrului Justiţiei, Tudorel Toader: revocarea şefei DNA, Codruţa Kovesi.
Trebuie să recunosc că, până la urmă, cineva trebuia să pună echilibru în toate cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare. Iar cineva-ul cu pricina este chiar curtea judecătorilor constituţionali, ale cărei decizii au fost respectate, de-a lungul timpului, de toţi preşedinţii, premierii, politicienii, ambasadorii acreditaţi la Bucureşti, şi ai României, peste hotare, într-un cuvânt de toţi şi de toate, ca unitate de decizie juridic-constituţională absolută.
A, da, ştiu, o să mi se spună că toţi, dar absolut toţi, cei de acolo sunt săgeţi politice. Este adevărat, sunt de acord. Doar că trebuie s-o recunoaştem: nimeni n-a intenţionat, de atâta amar de democraţie românească, să schimbe ceva din acest punct de vedere, indiferent de culoarea lui politică, căutând să pună în loc jurişti profesionişti în drept constituţional, pur şi simplu.
Pentru că, nu-i aşa, nimeni nu voia să piardă posibilitatea de a controla deciziile Curţii, la un moment dat, când şi dacă ar fi fost cazul.
Iar jocul acesta a devenit extrem de vizibil, începând cu anul 2012, odată cu luptele politice generate de suspendarea preşedintelui Băsescu.
Ce vreţi mai interesant decât ca tu, judecător constituţional, să negociezi, până azi, soarta unor oameni de decizie în stat, indiferent care sunt aceştia?
Iar acum, gata, jocurile sunt făcute: CCR a hotărât că LCK trebuie să plece şi că Iohannis, preşedintele, trebuie să-i semneze revocarea, aşa cum a cerut Tudorel Toader, ministrul Justiţiei.
„Că ne plac sau nu ne plac deciziile Curţii…”. Aud sintagma asta de câteva ore şi nu-i înţeleg profunzimile. Aici nu mai e vorba de plăcere, ci de efectul imediat al legilor la a căror elaborare au pus umărul toţi aleşii poporului, legi care le-au plăcut, când le-a convenit.
Mult mai interesant decât decizia Curţii, mi se pare a fi, însă, decizia lui Iohannis.
Fie o demite, fie îi cere demisia, fie mai aşteaptă.
Fostul şef al CCR Augustin Zegrean susţine că preşedintele nu e musai să pună în aplicare, întocmai şi la timp, deciziile anunţate de Valer Dorneanu, mai ales că judecătorii Curţii nu au competenţa de a da soluţii pe caz.
Şi chiar dacă ar fi musai, potrivit comunicatului emis de judecătorii constituţionali, e foarte posibil ca preşedintele să n-o facă. Aşa stând lucrurile, ar contraataca PSD, demarând procesul de suspendare a preşedintelui? Dar dacă, Iohannis, chiar asta urmăreşte, mizând pe încrederea electoratului? Nu ar ieşi el mai întărit dintr-un astfel de clinci. Ar mai rămâne în avantaj social-democraţii după o eventuală revenire a lui Iohannis la Cotroceni?
Aşa cum spuneam, jocul abia acum începe, după ce, practic, CCR, TT şi PSD, au trimis-o acasă pe Kovesi.
Sau, aşa cum spunea inegalabilul Iordache: „Codruţa, go home!”.
Şi, ca să vorbesc şi eu pe limba foştilor miniştri ai Justiţiei, eu unul am băgat pop-corn-ul la cuptor.
Marian Sultanoiu (gandul.info)
