România, vicecampioană mondială fără nici o jucătoare din lotul vâlcean
La capătul unui turneu magnific, naţionala de handbal feminin a României a încheiat anul cum nu se putea mai bine pentru întreg sportul românesc. Medalia de argint de la Mondialele din Rusia încununează în fond eforturile unei întregi generaţii de handbaliste privată de performanţe răsunătoare la nivel internaţional. Ne referim în special la medalii în competiţiile de senioare, pentru că la junioare sau în ceea ce priveşte clasările în preajma podiumului, s-a mai întâmplat de câteva ori acest lucru. Drumul spre această finală a început mai precis în 1995, când România s-a aureolat cu titlul mondial la tineret, la turneul final desfăşurat în Brazilia. Câteva jucătoare din acea echipă au crescut şi au făcut acum parte din lotul deplasat la Sankt Putersburg de Tadici şi Muşi. Dar de unde a apărut totuşi atâta forţă la jucătoarele românce, faţă de acum un an, când România se făcea de râs la Europene? Din priceperea antrenorilor, bineînţeles! S-a văzut din plin valoarea unor tehnicieni de primă mână, cum sunt Gheorghe Tadici şi Dumitru Muşi, care-au făcut uitată „era Oţelea-Roşca”, destul de nefastă pentru handbalul feminin românesc. Antrenorii români au făcut în primul rând selecţia cu mai multă responsabilitate, aşa cum trebuie să se întâmple de obicei, iar evoluţia fetelor alese a fost convingătoare. Prin rezultatul obţinut în Rusia, Tadici le-a închis definitiv gura celor care-au îndrăznit să spună înaintea tur-neului că România nu va face mare lucru la această ediţie a Mondialelor. Regretabil este faptul că un antrenor de talia lui Tadici nu este, încă, dorit de conducerea echipei Oltchim Rm. Vâlcea, iar actualul lot al celei mai titrate echipe din România nu a avut nici o reprezentantă la mondiale. Ne-a consolat doar gândul că am văzut prestaţiile unor fete ce au fost cândva la ele acasă în Sala Traian: Cristina Vărzaru, Luminiţa Huţupan, Steluţa Luca, Simona Gogârlă etc.
