Lector la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii de Stat Piteşti,
Silviu Popescu, formatorul unei prese puternice
Vâlcea a reuşit în sfârşit să certifice un profesionist în jurnalism. Presa locală este una dintre cele mai dezvoltate din România. Nu numai ca număr de canale media dar şi ca număr de indivizi care trăiesc, mai rău sau mai bine, încercând să găsească în fiecare zi ştiri şi subiecte pentru un public bun cunoscător. În ultimii 15 ani am avut onoarea, dar şi oroarea de a lucra cu aproape toţi patronii media din judeţ. Credeam că Vâlcea este condamnată să nu aibă decât seniori, vasali şi iobagi în presă. Şi un editor şef cu pretenţii de mare formator de opinie. La Facultatea de Jurnalism din Sibiu acum doi ani nu preda nici un profesor care să fi fost ziarist profesionist. Poate acesta este unul din motivele pentru care nici în breasla noastră nu au reuşit să se integreze decât vreo trei ziarişti ce au trecut prin această şcoală. Iar din ăştia trei o persoană îşi câştigă pâinea mai mult datorită unor servicii colaterale făcute unor politicieni iar un fost coleg de-al meu este perceptor, agent de publicitate, director, om de casă al editorului orice altceva numai scriitor de ziare nu. Poate vor veni de-acum mai mulţi profesionişti din Piteşti. Pentru că un vâlcean a reuşit să ajungă, în această vară lector universitar la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii de Stat Piteşti.
Silviu Popescu s-a născut în prima zi a anului 1960 în Horezu. A absolvit Facultatea de Filologie în 1987 cu media 10, secţia română-franceză, în Craiova. A lucrat în studenţie la revista „Mesaj” şi a visat mereu „ să facă ziare”. Revoluţia l-a prins profesor într-un sat din Apuseni. A simţit imediat că visul său se poate îndeplini. A devenit fondator al ziarului Reporter, apoi a fost unul dintre cei care au construit cotidianul „ Curierul de Vâlcea”. În prezent are două ziare : cotidianul „Curierul de Râmnic” şi săptămânalul „City”. A scris patru cărţi. Două dintre ele le-a publicat ( cea mai interesantă este „ Managementul şi Marketingul presei locale”) şi două se află sub tipar.
# Care este cea mai mare realizare a ta?
Indiscutabil faptul că am emigrat în 2002 în Statele Unite. Până când am ajuns în SUA eu nu am muncit, nu am ştiut de fapt ce este munca. Ce înseamnă munca adevărată, ce valoare are banul, cum trebuie să-ţi vinzi forţa de muncă şi ce trebuie să faci pentru a penetra un sistem.
# De ce ai revenit totuşi din Statele Unite? Ce salariu ai avut ultima dată acolo?
Am plecat de la un salariu de 5 dolari pe oră. Asta după ce mi-am căutat foarte mult timp de lucru. Când am plecat din State aveam un venit de 5000 de dolari lunar şi eram profesor la o şcoală a guvernului american. M-am întors când am realizat că nu pot visa în limba engleză. Că am penetrat sistemul rigid de acolo dar că nu voi putea să mă integrez niciodată total. Pentru a fi parte integrată dintr-un popor trebuie să poţi visa în limba lui.
# Ai scris o carte care va apare pe piaţă în curând, „ America no mercy!” este pe scurt povestea celor patru ani în care ai fost de toate în America. Chiar aşa, America nu are milă? Dar România are milă, faţă de cine are milă România?
România are milă de hoţi, de corupţi de toţi cei care fură sistemul, care nu permit dezvoltarea normală a societăţii, competiţia corectă. În America am fost reeducat prin muncă. Şi când am ajuns acolo şi când am plecat eu aveam bani, mai mulţi bani decât toţi vecinii mei de palier. Erau unii dintre ei de foarte mulţi ani acolo dar nu văzuseră niciodată 5000 de dolari cash. Eu aveam 60.000. Am trăit mult timp din banii pe care-i aveam din România. Nu puteam să-mi găsesc de lucru. Nu ştiam că acolo dacă ai un cv sărac este obligatoriu să-l „îmbunătăţeşti”. Să scrie că şti să faci şi aia şi cealaltă. Iar dacă ai un CV prea bun trebuie să mai tai din el. Eu aveam trecut faptul că am fost profesor, că vorbesc la perfecţie două limbi, că am fost patron de ziar, director etc. În clipa în care mi-am făcut un Cv în care am precizat doar că am terminat liceul, că am fost paznic, muncitor am reuşit să găsesc serviciu. Am început prin a spăla podelele într-un mall din Florida. În timp am ajuns, în paşi mici de câte 10 cenţi pe oră mărire, de la 5 dolari pe oră la 22 de dolari pe oră şi la post de şef al serviciului de relaţii cu publicul. Un serviciu inexistent în mallurile din România.
# Cum te simţi acum după ce ai primit postul de la Piteşti? Recunoşteai mai devreme că profitul tău e acum de aproape 500 de euro pe lună. Vroiai să predai pentru salariu sau pentru orgoliu?
În America am învăţat să respect banul muncit. Voi avea un salariu bun dar în primul rând, aşa cum le-am spus şi celor din comisia de examinare la interviu, am simţit că am acumulat prea mult teoretic şi practic în acest domeniu. Visul meu este acum de a contribui cumva la formarea unei prese puternice. O presă care să nu stea cu mâna întinsă după contracte de publicitate. Poate unul dintre viitori mei studenţi va avea puterea să facă un astfel de ziar. Să facă ceea ce eu nu am reuşit şi nu am timp să reuşesc. Eu trebuie să le dau salariile la copii ăştia din redacţiile mele, să plătesc facturi de întreţinere, chirii leasinguri şi câte altele. Le şti şi tu. Pentru mine este îmbucurător faptul că tineri care erau foarte tineri la începutul anilor 90 au reuşit să devină acum buni ziarişti. Mă refer şi la tine. Aţi evoluat mult. Puteţi să vă întreţineţi din munca voastră. Din păcate nu aţi găsit drumul spre independenţă. Spre libertate. Poate unul din studenţii mei mă va depăşi. Pe mine, pe tine, pe noi.
# Prin America ce ai mai făcut?
Am făcut şi o şcoală de ajutori de şerif. Am absolvit-o , învăţam cel mai bine, vroiam să ajung şerif de şcoală. Am făcut de toate. Sunt mândru însă că , în cele din urmă, şi eu şi soţia am reuşit să ajungem la catedră. Am luptat şi diplomele noastre din ţară au fost echivalate, recunoscute.
Traian Guminski
