Câteodată, de fapt aproape de fiecare dată, când faci un interviu cu cineva nu ai timp sau spaţiu să treci toate informaţiile în interviul respectiv. Alegi ce ţi se pare mai semnificativ. Semnificativ pentru cititor nu pentru tine. Recent am vorbit liber cu Silviu Popescu. Unul dintre foştii mei patroni din presă, ajuns acum profesor la Jurnalism la Piteşti. După ce a fost emigrant în Statele unite. După ce a fost paznic la Feţeni şi Râureni, muncitor necalificat, vânzător, profesor de limba franceză, spălător de podele, şef de paznici şi de oameni care lucrau pentru clienţii unui mall, de mai multe ori student şi elev. Un om a cărui viaţă poate fi scrisă în câteva sute de pagini. Nu e singurul. Dar este unul dintre puţinii vâlceni care a fost în stare să renunţe la o casă în America, la un job de 5000 de dolari pe lună, la posibilitatea de a primi cetăţenie în SUA. A renunţat la toate pentru a veni să fie ziarist, în chirie şi cu locuinţa şi cu firma, pentru a plăti taxele şi impozitele de la noi, a alerga după publicitatea necesară tipăririi ziarelor sale, a deschide primul dimineaţa uşa redacţiei sale. Şi a rămâne, poate, cu 500 de dolari pe lună. Credeam că de la Silviu am învăţat, atunci când eram tânăr, tot ce se putea învăţa în profesiunea noastră. Şi el credea că ştie totul atunci când a plecat. Se săturase de presă, de corupţie, de teatrul jucat obligatoriu de fiecare de aici, de micile intrigării . Credea într-o viaţă mai bună. Şi s-a întors plin de noi cunoştinţe. S-a întors pentru că acolo putea face carieră, putea face bani, putea face multe. Dar ar fi fost mereu sluga cuiva, în cel mai bun caz doar a sistemului. Nu ar fi putut visa în engleză niciodată iar clienţii săi erau cu adevărat stăpânii săi. Aici se poate câteodată ruga de vreun politician sau om de afaceri pentru a primi un contract de publicitate, un contract e abonamente, un ajutor financiar de sărbători. Poate va fi obligat să şi scrie adevăruri mai puţin adevărate. Dar va putea oricând să tragă o înjurătură neaoşă, să-i spună clientului direct în faţă ce gândeşte despre el, să schimbe macazul, să scrie adevărul, să bulversez o conferinţă de presă aranjată, să iasă într-o emisiune de televiziune şi să facă show. America e liberă, e democratică doar de faţadă. Sistemul este ucigător dacă te-a prins eşti robul banilor. Eşti mereu în situaţia de a-ţi fi vânat postul de o haită flămândă iar tu vânezi la rându-ţi alt post. Postul de ziarist în Vâlcea, chiar de patron de ziare, nu e vânat de nimeni. Şi, indiferent de greutăţile care le ai, de ticăloşiile făcute de cei pe care-i aperi, de cât de singur te simţi când tu eşti singurul care susţii că un corupt trebuie închis iar alţi 20 ţipă că cel corupt nu a făcut nimic rău, nimic altceva din ce ar fi făcut oricare altul, indiferent de numărul facturilor care-ţi apasă minţile poţi găsi mereu o portiţă spre vise. Şi visezi în limba ta, pe limba ta. Şi dacă te ţi de treabă ajungi să ţi vezi şi visele cele mai mari împlinite. Chiar dacă le vei vedea aproape de 50 de ani merită. Eu îl înţeleg perfect pe Silviu. La 30 de ani nimeni nu-l credea dacă ar fi spus că va ajunge doctor, masterand şi lector universitar la Facultate de Jurnalism, că va avea două ziare în România şi rezidenţă în America. Dar , pentru toţi cei care pot şi vor să viseze, există obligatoriu un preţ al visului. Trebui să fi dispus să-l achiţi. Nu se poate cumpăra pe gratis sau prin aranjamente, nu se poate negocia. Tariful final cu TVA îl fixează destinul.
Traian Guminski
