Despre concursul de directori și nu numai…
Ce mai freamăt, ce mai zbucium în privința noului concurs pentru directori: după ce ai țipat de ani de zile că învățământul este politizat și că numirea directorilor stă, în absența concursului, în pixul inspectorilor generali, la mica (sau marea) înțelegere cu politicienii locali, primarii și cu unii lideri de sindicat, țipi acum că nu e bine să faci concurs pentru directori (găsind tot felul de pretexte); te plângi că nu poți gândi strategic dacă ești numit numai pe un an, dar vrei, cu tot dinadinsul, să mai fii încă un an director numit tot din pix; susții că directorul bun trebuie să știe administrație și legislație (”nu prostii de-astea, inventate de străini, cum ar fi sisteme de calitate, proiecte de dezvoltare instituțională sau leadership), dar zici că testul grilă (care, între noi fie vorba, nici nu știi cum va arăta) nu-i bun; zici că directorii sunt numiți politic, dar susții, în același timp, că numai experiența ca director îți dă valoare, chiar dacă ai fost numit politic; te plângi de instabilitatea din sistem, dar nu-ți convine o inițiativă care ar duce la stabilizare și la predictibilitate în sistem…
Poate că plângerile sunt justificate și întotdeauna m-am împotrivit gândirii ”otova”, care generalizează nepermis pornind de la cazuri particulare (cu argumente de tipul celui invocat de un fost deputat, acum primar: ”mi-a zis mie un director…”). Desigur, sunt școli cu directori ”inamovibili” de decenii, dar și școli care își schimbă în fiecare an directorul; sunt directori incompetenți, dar cu multe diplome și certificate de management, dar și directori foarte competenți, chiar dacă au fost numiți ”din pix”; chiar ”pixul” respectiv poate fi sau nu unul competent și inspirat; modalitățile de desfășurare a concursului (inclusiv ”probele”) pot fi altele etc.
Pe scurt, daravera scoate la iveală, pe lângă o anumită inconsecvență în gândire (ca să nu spun ipocrizie), și un viciu de fond, anume incoerența cronică în politicile publice din ultimii 27 de ani: corabia, rămasă fără ”cârmaci” în ’89 a luat-o razna, dusă încoace și încolo de diverse …Vânturi. De mult prea multe ori, deciziile de politici publice au fost luate pornind de la interesele (economice și electorale) de moment, de la părerile, frustrările și experiențele personale ale decidenților și, în lipsa unei culturi privind administrația publică, pe baza consultanței disponibile la momentul respectiv. Iar acum tragem ponoasele schimbărilor dese de macaz în chestiuni esențiale care țin de modelul de stat și de administrație publică pe care îl practicăm. De exemplu (desigur, simplificând mult lucrurile), noi încă nu știm dacă:
- Vrem descentralizare (în sensul propriu al termenului), după model anglo-saxon: administrație locală competentă în toate chestiunile care țin de serviciile publice (cu excepții, desigur: apărarea, moneda etc.). Aceasta ar însemna ca atât planificarea, cât și organizarea, furnizarea și (parțial) evaluarea educației să fie realizate la nivel local, dar conform standardelor unitare stabilite și controlate la nivel național.
- Vrem deconcentrare (din nou, în sensul propriu al termenului), după model francez: serviciile, inclusiv educația, fiind planificate și evaluate la un nivel superior (național sau regional) și furnizate de către școală, administrația publică locală având competențe limitate în acest sens.
- Vrem centralizare, după model comunist – când toate deciziile privind curriculumul, privind personalul și toate celelalte resurse, privind evaluarea etc. erau luate la nivel central.
Chiar dacă nu există ”puritate absolută” – în centralizare, descentralizare sau deconcentrare –, toate sistemele școlare au o dominantă clară în acest sens. La noi există un model neaoș, struțocămila: am făcut reforma administrației publice centrale după model francez (secretariatul general al guvernului, secretarii generali din ministere, unitățile de politici publice, instituția prefectului, ca reprezentant al guvernului în teritoriu și ca ”autoritate de tutelă” pentru administrația publică locală, există în toate țările francofone). În schimb, Legea cadru a descentralizării și diverse alte reglementări legale au pornit de la modelul anglo-saxon. Bașca tot mai puternica centralizare curriculară.
Struțocămila se vede și în ”evoluția” Legii Educației Naționale. Ea a fost inițiată pornind de la un model centralist-deconcentrat (de exemlu, numărul atribuțiilor crește, pe măsură ce avansezi în ierarhie, de la câteva la nivelul directorului de școală, până la mai multe decât literele alfabetului la Minister), dar și cu câteva opțiuni de descentralizare (la modă, atunci). De la adoptare, LEN a fost, însă, modificată (numai între ianuarie 2011 și noiembrie 2015 au fost 28 de acte normative de modificare – v. Punctul de vedere al Consiliului Legislativ referitoare la o altă modificare propusăhttp://www.cdep.ro/proiecte/2015/700/60/0/cl760.pdf), întărindu-se, prin mutarea autorității de decizie la nivelurile superioare ale sistemului, opțiunea dominantă (centralist-deconcentrată): angajarea directorilor și a cadrelor didactice a trecut de la nivel local la Inspectorat, structura consiliului de administrație a fost modificată în defavoarea reprezentării locale, sistemul de finanțare și al proprietății publice, combinate cu legislația financiară, au descurajat implicarea autorităților publice locale etc. Totuși, cu intenție – pentru corelarea cu alte acte normative –, din lehamite sau din neatenție au rămas și ceva elemente de descentralizare.
Această lipsă de viziune, incoerența în politicile publice educaționale și jumătățile de măsură au condus la nenumărate inconsistențe și nepotriviri în legislația subsecventă, ajungându-se la situația pe care o trăim acum, când orice nou regulament și orice nouă metodologie sunt contestabile, mai ales când vrei (fantoma ”centralismului democratic” comunist este încă bine sănătoasă…) să reglementezi la nivel central toate cazurile particulare.
Inconsistența și inconsecvența sunt vizibile și în privința modelului de director de școală pe care îl preferăm (nici Legea Educației Naționale, nici metodologia de concurs nefiind de ajutor în acest sens):
- Vrem director ”administrator”, care să se preocupe mai ales de renovări, procurarea de pupitre și manuale, de înlocuirea rapidă a geamurilor sparte și a clanțelor stricate, expert în legislație, achiziții publice și contabilitate? Dacă vrem acest lucru, testul de legislație devine proba esențială și obligatorie de concurs.
- Vrem director ”manager”, centrat pe planificarea și organizarea activității în școală, pe colectarea de date și utilizarea indicatorilor în evaluarea și îmbunătățirea activității în școală, pe comunicarea ”lină” cu toți factorii interesați în asigurarea progresului? Dacă da, oferta managerială / proiectul de dezvoltare instituțională propus îl va defini pe directorul bun.
- Vrem director ”lider educațional”, care oferă școlii direcția, motivarea și reprezentarea și care este un mentor recunoscut pentru cadrele didactice în promovarea celor mai bune și mai moderne practici educaționale? În acest caz, doar interviul ar putea, într-o oarecare măsură, să dea măsura calităților de lider.
Deci, până la urmă, știm noi ce vrem de la directorul de școală? Dar ce vrea societatea – beneficiarii de educație, în special – s-a interesat cineva? Această nehotărâre este vizibilă atât în structura și ponderea probelor de concurs, cât și în bibliografia de concurs. Dar, într-un fel, este bine: ai de toate!
Pe de altă parte, pe baza experienței avute, în ultimii 10 ani cu sute de școli și cu directorii lor, trebuie să mărturisesc că, din punctul meu de vedere, orice concurs este mai bun decât situația prezentă. Nu mai vreau directori care:
- Nu au idee de obligațiile legale: de exemplu, există directori care, în anul de grație 2016 (este o chestie proaspătă – pot da și exemple concrete!), nu știu că școala trebuie să aibă un proiect de dezvoltare instituțională și că trebuie să publice, anual, un raport de evaluare internă a calității educației.
- Dau vina pe ”greaua moștenire” atunci când nu au proiectul de dezvoltare instituțională sau alte documente prevăzute de lege, când nu pot oferi informații despre școală sau, în general, când nu au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă.
- Consideră școala moșie proprie, nefăcând mai nimic pentru dezvoltarea instituțională sau pentru îmbunătățirea calității, mizând pe prestigiul școlii și pe sprijinul constant ”de sus” (de la primărie, de la inspectorat, din partea absolvenților cu diverse funcții de răspundere – că, de: ”o mână spală pe alta”).
- Consideră gândirea strategică și planificarea operațională ca simple mofturi, argumentând fie că ”oricum numirea este numai pe un an”, chiar în situația în care ocupă funcția de vreo zece, fie că ”ia să vedem, ce-o să-mi faci?”.
- Dau vina pe oricine altcineva – elevii tâmpiți, părinții dezinteresați, primarul tractorist, sistemul politizat, salariile mici etc. pentru orice problemă nerezolvată.
După acest concurs (dacă, până la urmă, va fi concurs) vom avea, în sfârșit, parteneri constanți de discuție și posibilitatea de a măsura cu adevărat, pe baza de fapte (nu de vorbe), pornind de la date concrete și indicatori asumați (nu de la păreri) dacă o școală este sau nu condusă cum trebuie.
Dar aceasta cu două condiții. Prima este ca oferta managerială / proiectul de dezvoltare propuse de câștigător să conțină ținte clare, măsurabile și corelate explicit cu indicatorii fundamentali privind participarea școlară, rezultatele învățării, eficiența externă și satisfacția beneficiarilor. Cea de-a doua condiție, poate mai importantă decât prima (mai ales că așa ceva nu s-a mai făcut până acum), este ca evaluarea ulterioară a directorilor să pornească tocmai de la rezultatele așteptate și prognozate privind țintele și indicatorii din oferta managerială / proiectul de dezvoltare instituțională cu care au câștigat concursul. Altfel, ne strofocăm degeaba
Succesul postării anterioare (chiar vă mulțumesc pentru interes: a avut, în trei zile peste 23.000 de vizualizări) și reacțiile vehemente contra, mă încurajează să continuu, unul din scopurile blogului ”De ce educația?” fiind, încă o dată, atins: am reușit să scot o mulțime de oameni din zona lor de confort. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, staționarea în zona de confort (adică ne este bine acum, suntem mulțumiți cu ceea ce suntem și facem) este cel mai mare dușman al schimbării REALE.
Spun ”schimbare reală” pentru că, iarăși cum am mai spus de nenumărate ori (v. chiar primele postări de pe blog, despre ”Reformă ca schimbare culturală”), am avut 27 de ani cu multe schimbări, dar fără reformă. De aceea am început acest post cu carnetul meu de note din clasa a VII-a (nu ca să mă laud cu notele mele la Desen). Vede cineva vreo schimbare fundamentală la nivelul numelor și al structurii disciplinelor de studiu, față de cum erau cu aproape 50 de ani în urmă (carnetul este din anul școlar 1968-1969)? Chiar pozițiile lor în catalog și în carnetul de note sunt același!
De când colectăm date și există, cât de cât, memorie colectivă, performanțele la evaluările internaționale (TIMSS, PIRLS, PISA) nu numai că nu s-au îmbunătățit, dar evoluția lor nu a avut nimic de-a face cu așa zisele reforme (mai ales cu schimbările legislative echivalate, eronat în opinia mea, cu reforma). La fel, problemele de sistem identificate de studiile elaborate la începutul anilor ’90 se regăsesc și ”Policy Review” facută de OECD la începutul anilor 2000, dar și în Acordul de Parteneriat semnat în 2014 cu Comisia Europeană (nu are rost să le reiau acum).
Practic, problemele de acum, inclusiv neîncrederea societății în sistem, sunt, zic eu, cauzate nu de prea multe reforme ci, dimpotrivă, de lipsa reformei. Iar teama de schimbare, trăsătură culturală fundamentală, în loc să fie contracarată prin diferite programe de sprijin, a fost folosită fără scrupule de întreaga clasă politică, începând cu acel ”președinte pentru liniștea noastră”, votat de 3/4 dintre alegători, pe motiv că ”noi muncim, noi nu gândim”.
Deci, ce am schimbat la nivelul școlii, având în vedere că a trecut o revoluție (??) peste noi, am schimbat (zic unii) economia planificată comunistă cu economia de piață și avem (zic alții – eu nu sunt prea convins!) un regim politic democratic în locul celui totalitar? În plus, avem Internet, telefon mobil, acces instantaneu la informație – lucruri pe care acum 50 de ani le citeam doar prin cărțile SF. S-au reflectat toate aceste schimbări în structura curriculară, în cea de sistem, sau în formarea cadrelor didactice?
Iată ce spune ”Legea nr. 11/1968 privind învățământul în Republica Socialistă România”: ”Legea stabilește sistemul de învăţământ, care cuprinde: învăţământul preșcolar, învăţământul obligatoriu de cultură generală, învăţământul liceal, învăţământul profesional şi tehnic, învăţământul superior, învăţământul postuniversitar”. S-a schimbat ceva, fundamental, în structura sistemului nostru școlar? Doar învățământul ”obligatoriu de cultură generală” s-a transformat în învățământ primar și gimnazial dar, nu vă speriați, nu după 1989, ci prin Legea educației și învățământului nr. 28/1978. Mai mult, managementul resurselor umane este, în linii mari, același: același mod centralizat de angajare a personalului (cadrele didactice sunt recrutate prin concurs național, de către inspectoratul școlar, personalul didactic auxiliar și nedidactic este angajat de școală), aceleași categorii de statut pentru cadrele didactice (titular / suplinitor), aceeași ”mișcare de personal” (inclusiv concursurile de ocupare a catedrelor și posturilor), același sistem de calificare profesională (prin modul pedagogic, rebotezat DPPD) și de progres în carieră (prin Definitivat, Gradul II și Gradul I), aceeași salarizare rigidă, pe baza unei grile stabilite la nivel central etc. E drept, legislația post-revoluționară a introdus concursul pentru directorii de școală, dar, având în vedere că lunga perioadă fără concurs nu a deranjat foarte multă lume, se pare că oameni preferă situația de dinainte…
În plus, dacă ne uităm cu atenție, nu au fost schimbări esenţiale nici în metodologia de concurs (față de cea de acum 10 ani) – de exemplu, în structura probelor de concurs. Ca noutate, totuși, o bibliografie MULT redusă față de concursurile anterioare: cinci acte normative (fundamentale, obligatorii pentru oricine vrea să fie profesor), ultimul raport privind starea sistemului (altă lectură obligatorie pentru toți oamenii școlii, ca să știe omu’ unde se află școala pe care vrea să o conducă în raport cu indicatorii de sistem și, pornind de aici, cam ce ar trebui să facă pentru a îmbunătăți ceva în școală) plus câteva capitole din două cărți (una de educație generală, cealaltă de leadership).
Teama de schimbare ia forme ciudate. De exemplu, din recenta dezbatere privind planul cadru de învățământ din gimnaziu a rezultat că … planul cadru în vigoare atunci era cel mai bun (dacă anulăm schimbările cu sens contrar propuse de diferiți respondenți). Și, se pare, situația se repetă: așa cum TOATE variantele noi de plan cadru propuse de ISE au fost declarate, în timpul dezbaterii, ca inadecvate, la fel facem acum, căutând cu lumânarea motive să NU schimbăm situația actuală, deci să NU facem concurs de directori, chiar dacă motivele invocate se contrazic între ele.
Dintre motivele invocate, cel mai mult mi-a plăcut cel care susține că un concurs în timpul anului școlar ”bulversează” școala. Într-adevăr: toate firmele și toate instituțiile publice fac concursurile de ocupare a posturilor numai în concediu sau în perioadele cu activitate redusă… Pariez pe o bere că, dacă concursul ar fi fost făcut în timpul vacanței, ar fi apărut alte proteste, ale celor care susțin dreptul la odihnă al caderelor didactice…
Alte motive invocă contradicții legislative – posibile -, dar care nu au fost invocate la concursurile pentru inspectori (de exemplu).
La fel, se spune să jocurile sunt deja făcute, întrucât directorii în funcție sunt avantajați de metodologie iar Inspectoratele au avut grijă să schimbe, deja, directorii incomozi. Un coleg de FB chiar a făcut pariu că 95% dintre câștigătorii la concurs vor fi directorii aflaţi acum în funcție.
Făcând sumarul motivelor ”să nu”, constat două mari categorii:
1. Nu, întrucât concursul schimbă prea mult (și trebuie pregătit mai bine).
2. Nu, întrucât concursul nu schimbă nimic (deci, e inutil).
Oare cine are dreptate? Pornind de la ipoteza că ”minus cu minus dă plus”, zic să mergem mai departe:
1. Chiar cu (eventualele) imperfecțiuni legate de pregătirea concursului, a avea directori cu concurs este mult mai bine decât situația actuală, în care directorul nu răspunde de nimic (că este pe un an și nu are contract de management). De aceea, nu-l poate obliga nimeni să îmbunătățească ceva în școală. De altfel, provizoratul a dus la concentrarea activității directorului pe administrație și la neglijarea multor aspecte ce țin de management și, mai ales de leadership.
2. Chiar dacă actualii directori vor lua concursul, chiar dacă ei au fost, inițial, numiți politic sau pe simpatii personale, se poate merge pe ”prezumţia de competenţă”: așa cum, în instanță acuzatul este prespus nevinovat și vinovăția trebuie dovedită, să facem la fel, spunând că directorul care va câștiga concursul este competent. Aceasta pentru că acum avem, ca Minister, ARACIP, Inspectorat, asociație de părinți și elevi, sindicat etc. mijloace de a proba competența, respectiv incompetența: există o oferă managerială pe baza căreia respectivul director a câștigat concursul (cu contractele de management atașate); ca urmare, ce a promis devine prevedere contractuală, trebuie realizat, iar nivelul de realizare pote fi controlat.
Oricum, niciun sistem de angajare de personal, din mediul public sau privat, indiferent cât de sofisticat ar fi, nu-ți oferă siguranța absolută a angajării omului potrivit la locul potrivit. Ca urmare, în condiții de stabilizare a sistemului și cu puțină bunăvoință, în doi ani de zile îi poți ajuta pe cei bine intenționați să devină mai competenți și, totodată, poți face curățenie în sistem, eliminând directorii care nu știu / nu pot / nu vor să-și facă treaba – și care, oricum, nu cred că vor fi prea mulți.
Singurul ministru al educației care a făcut ceva bun pentru învățământul romănesc a fost Andrei Marga! Cei care i-au urmat nu au făcut altceva decât să demoleze ceea ce construise el! Andrei Marga a fos și mai este încă înjurat pentru introducerea manualelor alternative, dar el a făcut asta pentru a crea ocompetitivitate în elaboarea manualelor școlare și, implicit, pentru ridicarea nivelului calitativ al acestora. Românașii noștri însă au deturnat aceste obiective, transformând elaborarea manualelor alternative într-o afacere pur personală prin trafic de influență și corupție. Ca urmare, nu au fost aprobate cele mai bune manuale pentru fiecare materie, ci acelea elaborate de cine trebuia, iar acel cine trebuia s-a dovedit a fi în fiecare caz în parte cel puțin incompetent, dacă nu chiar lichea și secătură, așa cum statistc vorbind, vedem astăzi că sunt cei mai mulți dintre compatrioții noștrii, de la cretinii care-mi strigau indignați pe Terasă când le reaminteam că Mircia Gutău este un fost pușcăriaș – „Da, dom’le, o fi furat, da’a și făcut!” – la bembelucii care urlau ca apucații în toată țara „Ne place, e de-al nostru îl votăm!”, înaintea turului al doilea de scrutin, care ne-a lăsat pleașcă pe cap încă un mandat pe marinarul beat, curvar și hoț. Țară de lichele, țară de secături…