A…politic
Banii l-au dat afară din ţară!
El aşa zice, dar eu nu cred. Ce, banii ştiu să vorbească? Banii au suflet, au voinţă, banii fac politica ţării şi a stomacului? I-au zis ei să iasă afară? Ba, bine că nu!
„Nu mai puteam, vorbeşte de multe ori singur sau cu tine, muream de atâta bine! Eu ca eu, dar ce făceau copiii? Unul, mai deştept ca mine, a plecat, la scurt timp de la revoluţia aia din decembrie, în Spania. S-a însurat, are casă, are copii, bea vin de Malaga, l-a uitat p-ăla de Drăgăşani! Eu nu pot, domnule, de când am plecat am rupt mobilul cu telefoanele acasă, să-mi trimită ţuica mea, aia de Vâlcea! Mi-e dor, ce să fac, mi-e dor de poiana mea, de poteca mea, de porcul şi găina mea, de copii mor de dor! Cânt la serviciu şi după, ca prostu’, singur. Improvizez cântece despre ei, despre ai mei, pe la diferite bairamuri. Că le place şi ăstora muzica de pică! Mai simt câte o sută de euro lipiţi pe frunte, după o noapte de cântat! Trimit tot ce câştig, acasă. Adică nu chiar tot, că mai dau chirie, mai mănânc, mai mă duc să ascult câte o canţonetă, mai ţin de urât la câte o bambină, că e rău departe de casă, domnule! Ce ştii dumneata? Ce ştiu ăia de se laudă cu noi că ducem faima României şi aducem valută în ţară, că suntem buldozere, că demolăm sau ridicăm o casă într-o zi. Da’ dorul meu de-ai mei cine îl demolează? Sunt aici „să trăiesc bine!” Înnebunesc, îmi vine să sparg televizorul, să arunc decodorul şi să nu mă mai uit prin sticlă, în ţară. Bă, fraţilor, ce dracu, nu se mai pune nimic pe picioare?! Au damblagit economia, şi politica, şi turismul, şi sănătatea. În ţara mea, mă, frumoasă ca o zână, unde am adus o familie de italieni, anul trecut, de era să rămână la noi! Îngheţasem. Pe urmă… gata! Au plecat! Norocul meu, dar şi al lor!
Aici îmi zice lumea «├×iganul». Nu mi-e ruşine, dar numele nu mi se potriveşte, e al altora, e al celor care se ţigănesc în ţară, care-şi cerşesc scaunul sau pâinea, făcând politica potrivită momentului în care pică sau curge banul!
Mă, şi mi-e un dor de casă… Mi s-a uscat, odată cu sufletul, şi copacul din curte, fânarul a căzut, de-ar fi numai la mine, dar toate cad. Nu fânarele, cad toate câte sunt! Ca bolovani urniţi de nimeni! Sunt «forţe care ne malefică», aşa zic unii? Mama lui de Malefic, cine-o fi ăsta!”
Vorbeşte fără întrerupere, e greu să «prinză» câte un român să-l asculte. Majoritatea muncesc, nu vorbesc!
„M-am gândit să-mi iau o casă, aici. Da’ nu merge, nu pot. Fata mi-a intrat la conservatorul de muzică, nu de politică, Doamne fereşte, iar nevasta nici să audă de aşa ceva. Cui lasă pământul, pă… mă-sa, pă… taică-său, vaca. Cum? Să nu mai plimbe ea prin comună ceasul pe care i l-am luat, de-o întreabă toţi: «Cât e fă, ceasul de la Mărin?» Neapărat subliniază de la Mărin! Ea răspunde şi ăia zic: «Pă’ ora lui sau pă’ ora ta?» Şi ea răspunde iar, de le rupe gura, că aşa am învăţat-o eu: «Pe ora lu’ Milano, ţaţă, că al meu cam pe-acolo e!» Şi aia tace, ce ştie ea ce e Milano. Ar putea s-o întrebe, că a mea cunoaşte «topografia locului», am instruit-o pentru venirea aici, dar nu vor să arate că nu ştiu. Ca mulţi din România. Şi tace! Ca mulţi din România! Mă, ce dor îmi e de ăia de acasă, da’ mă duc de Crăciun şi poate nu mai viu, că m-am apucat de-o casă. Temelia e gata!”
După Crăciun s-a întors la muncă în străinătate. „Nu te lăsaşi ├×igane, venişi!” „Păi, mi-am uitat acordeonul la voi şi de la temelie până la acoperiş mai am de stat! Şi-mi place lauda de aici pentru ceea ce fac. Sună bine în euro. Că la mine…. Mă, iar m-a apucat un dor de-acasă. Da’ acu’ am vreo patru kilograme de ţuică. O mai duc…”. „Vezi că iar te-au dat afară din ţară banii?” „Care bani, mă, ce, ţara mai are bani, bani au doar oamenii cu bani”. „Care sunt ăia?” „├×i s-a stricat vederea?!” zice ├×iganul.
Mihai Râmniceanu
