În condiții normale n-aș fi scris acest text. L-aș fi găsit inutil și mi-ar fi fost și rușine, poate chiar greață. Nu-mi mai este. Nu sunt condiții normale.
Sunt revoltat de confuzia dintre ziariști și non-ziariști și o să încerc să lămuresc unele aspecte pentru totdeauna. Mă scoate, deci, din minți confuzia care domnește cu privire la ce este, la cine este un ziarist.
Prea mulți, mult prea mulți impostori sunt asociați cu această meserie. Probabil, la fel se întâmplă în oricare alta, cert sunt impostori mulți, prea mulți, și în breasla electricienilor și a croitorilor, dar la noi, în presă, toate acestea se întâmplă în văzul lumii. Și consecințele asupra celor care n-au ales să se drapeze în catifeaua imposturii sunt dramatice. E în definitiv despre viața și moartea noastră – a celorlalţi.
Nu aș fi scris acest text, dacă nu ar fi fost următoarea situație. Mă găseam în sala de festivități a Liceului „Dinu Lipatti” din București. Urmează să predau într-un atelier de jurnalism pentru liceeni. În jurul meu, se denigra îngrozitor gazetăria, era o denigrare venind din toate direcțiile, simțeam că îmi fierbe sângele în aorte și nu mai pot tace. Am cerut cuvântul.
Când mi s-a dat, așteptarea generală era că voi lua apărarea jurnaliștilor. Nu am luat-o. Pentru că acolo nu se vorbea despre ziariști, ci exact despre non-ziariști, despre impostori.
Am încercat să le explic liceenilor că există presă bună și presă proastă, la fel ca în oricare alt domeniu de pe lumea asta. Și că atunci când consumă – fie şi întâmplător – presă proastă, o girează, o întrețin, ba mai mult o omoară, concomitent, prin ignorare, pe cea bună. Am fost virulent, am fost radical împotriva presei proaste. Nu mi-am schimbat părerea. Dar acea confuzie mă bântuie, mă urmărește, mă tulbură și mă înspăimântă.
O să le iau pe rând. Cine nu este, deci, un ziarist:
