De cum se iviseră zorii economiei de piaţă, Rica Doruţ, mai precis familia Doruţ, a luat-o în faţă. S-a detaşat de toţi ceilalţi care au avut, ca şi ea, curajul de a lua „taurul de coarne” aproape vizibil. Nimeni, însă, nu înţelegea ce reţetă aplicase Rica, pentru că ea era cea care învârtea cu abilitate actele, dar şi pe afaceriştii cu care intra în contact, ce tactică folosea de-i mergeau toate strună. Staţiile de benzină produceau, magazinele îi erau pline de clienţi, brutăriile rumeneau zi şi noapte vagoane de pâine, ce mai, la Rica Doruţ, „strălucirea „ aia la care rămâneau mai toţi, începuse să se contureze… Nu mai spun de proprietăţile ei, care începuseră şi ele să se înmulţească, că ciudat, culminând cu acapararea unui lot de deal, pe care îl „înnobilase” cu o cazemată şi garduri, de nici păsările nu-l puteau trece…
„Asta este Rica Doruţ!” O recunoşteau toţi care se întâlneau cu ea, pentru că era altfel decât toate femeile „la treizeci de ani”. Frumoasă, merlie, cu „vino-n-coace” la pălărie, şi, desigur, trasă prin inel, nu mai vorbesc de „ţoalele” de pe ea, aduse direct de la Paris.
„Doamne, ce vremuri!” va zice baba Lina, vecina mea de-acasă, dintre ţăranii cei munciţi, dar cinstiţi. „Cum ai întors tu vremurile şi în loc de Marghioala lui Iancu Păuşescu, moşieriţa mea, ai adus-o pe Rica lu’ Doruţ, proastă şi fudulă în acelaşi timp!”
Dar, iată, neintraţi şi în atmosfera familiei sale alături de vivacele dar prostul de soţ, că n-am cum să nu-i zic astfel, cu care am petrecut o după-amiază deosebită, la barul lor din răscrucea URMEXELELOR. Cinci câini de vânătoare mi-au „ţinut” partea la intrarea în curte, ştergându-şi labele de hainele mele. Alţi trei lupi m-au pândit din cuştile lor, adevărate camere de hotel. Şase bodyguarzi m-au puricat şi legitimat de la poartă până în casă, iar doi servitori mi-au luat pantofii şi hainele, ordonându-mi să merg doar pe unde mergea amfitrionul, Gelu Doruţ… Camere şi holuri şi camere în cazemate din lotul dealului, că acolo ajunsesem, am străbătut, iar într-o sufragerie imensă, cu picturi de valoare şi covoare de Teheran ne-am oprit brusc. Atât eu, cât, mai ales Gelu Doruţ.
În faţa unui cămin sculptat, din marmură roşie, în care ardea moleom focul, goală, în toată splendoarea ei se „oglindea”, parcă, Rica Doruţ, fără să se sinchisească de mine…
– Ce faci, dragă? Nu vezi că nu sunt singur?
– Ei, şi?
– Păi, ce faci? Se stropşi la ea Gelu Doruţ.
– Ce fac? Ce trebuia să faci şi tu şi m-ai lăsat doar pe mine să mă descurc. Iacă, am fost iar la fisc şi la Gardă, iar acum îmi usuc încă o dată Chitanţa.
De parcă n-ai ştii! M-am ruşinat eu un pic, dar am înţeles definitiv, care i-a fost Ricăi miraculosul izvor al îmbogăţirii. Cinste ei!
George Achim
