N-am mai simţit de mult o asemenea bucurie a lecturii, actul cititului devenind trăire, comuniune cu cartea, ceea ce m-a făcut să cred că există lecturi isihaste ca ultimă şi cea mai înaltă unitate dintre om şi carte.
În fapt, acesta este marele merit al autorului şi anume să scrie despre Sfântul Grigorie Palama o carte care să fie citită în mod palamit, mintea tacând şi bucuria cititului sporind cu fiecare pagină.
Acest fapt a fost posibil datorită harului auctorial care este într-un fel spus necreat, existând dinaintea scrierii şi dat mie, cititorului, fără vreun merit al minţii şi al înţelegerii.
IPS Varsanufie m-a făcut să descopăr, după mii de cărţi, cititul ca rugăciune.
Sfântul Grigorie Palama este un Kant al ortodoxiei mai presus de Kant întrucât obiectul cercetării palamite nu este lucrul în sine, ci însuşi Dumnezeu.
Nu poate fi forţată această asemănare, deoarece Kant ne spune că „nu putem vorbi despre spaţiu decât din punct de vedere al omului”, iar „dacă nu ţinem seama de condiţia subiectivă, reprezentarea despre spaţiu nu înseamnă nimic.”
Totuşi, în vreme ce raţiunea pură va rămâne perpetuu antinomică, cunoaşterea lui Dumnezeu este posibilă prin isihasm.
Aşadar, înapoi la Palama !
Nu ştiu cum reuşeşte ÎPS Varsanufie să ajungă la o asemenea erminie a scrisului, putând bănui multă rugăciune şi curăţire de patimi livreşti, cert este că acest tratat despre Palama reuşeşte să fie lumină dată cititorului care dacă ajunge să o vadă se face şi pe el autor, autorul însuşi devenind cititor, într-o perihoreză a Scriitorului, Cititorului şi Cărţii, nedespărţiţi şi totuşi unici în ipostasul fiecăruia.
Atunci când IPS Varsanufie a venit pe meleaguri vâlcene, nu am conştientizat faptul că Vâlcea primeşte în spaţiul ei un asemenea intelectual, încă o dovadă că adeseori ziariştii se grăbesc în judecata lor cotidiană. După ce „Lucrarea harului dumnezeiesc în opera Sfântului Grigorie Palama” a devenit una dintre cărţile mele de căpătâi, pot însă afirma cu toată responsabilitatea că arhiepiscopul Râmnicului este primul reper spiritual la care râmnicenii se vor putea raporta în anii aceştia tulburi.
Nu sunt în măsură să dau calificative, dar cred că avem în Vâlcea un intelectual, un scriitor şi un teolog de nivel european pe care trebuie să-l descoperim şi să-l preţuim cum se cuvine.
Îi mulţumesc celui ce semnează cartea despre care am vorbit pentru că a reuşit să mă mântuiască în bună măsură de patima unui relativism care ajunsese dureros.
Cu plecăciune,
Gheorghe Smeoreanu
