Ați venit în 1984 la această mănăstire. Aici ați fost uns, părinte stareț ?
Am fost fratele mănăstirii timp de patru ani. Din 1984 până în 1988 când ne-a călugărit.
Câți ani aveați când ați venit la Turnu?
Aveam 24 de ani. Asta a fost convingerea mea după ce am citit mai multe cărți. Nu știu să spun, poate a fost o teamă de sfârșit, în partea noastră în Ardeal se vorbea din bătrâni că până în 2000 va veni sfârșitul lumii. Și am mai citit prin cărți cum că viața noastră este o pregătire pentru viața de dincolo. Eu din familie am avut credință. Părinții, apoi un unchi care era foarte credincios, era cântăreț la o biserică în orașul Cugir. Mă lua și pe mine cu el la repetiții și atunci am început să prind drag de Biserică. Îmi aducea cărți să citesc. Am început să citesc câteva cărți deși erau oprite de decretul din 1959, erau cărți mai vechi, care nu se mai tipăreau. Trebuia să ai grijă că dacă te găsea cu ele făceai pușcărie pentru că erau interzise de lege. Unii le ascundeau prin pământ, prin poduri, prin magazii, să nu le găsească Securitatea. Am fost la cea mai apropiată mănăstire, la Râmeț, apoi la mănăstirea Sâmbăta, în vizită, în zilele de concediu, în zilele libere. În acea perioadă lucram în orașul Cugir, la o fabrică. Am făcut o școală profesională și după aceea m-am angajat în fabrică. Școala era gratuită dar trebuia să lucrezi după aceea cinci ani într-o fabrică, fiindcă avea contract cu școala.
Ce meserie ați avut?
Strungar, prelucrare prin așchiere. Lucram mai mult în lemn, în dulgherie.
Și de acolo, cum ați ajuns aici?
Am fost în vizită la mănăstirea Frăsinei, la mănăstirea Cozia, apoi la Curtea de Argeș. Am avut câțiva prieteni la mănăstirea Frăsinei. Seara rămâneam și vorbeam cu ei. Prima dată, la Frăsinei am vrut să mă duc, dar mi s-a părut regimul prea greu, slujba de noapte prea lungă și nu m-am încumetat pentru că m-am gândit că nu pot rezista la slujbele de noapte. Erau permanent slujbe de noapte. Am plecat atunci cu un frate la mănăstirea Turnu. Erau foarte puțini frați aici. Am trecut cu barca peste Olt. Mănăstirea Turnu este mai retrasă. Nu știu dacă ați auzit, dar la mănăstirea Turnu și la mănăstirea Stânișaoara nu intrau femei, exact ca la Frăsinei. Mai târziu a dezlegat un episcop ca la mănăstirea Turnu și la mănăstirea Stănișoara să poată veni și femei. Era o maică aici, dată de Episcopie, să facă mâncare, curățenie, cânta la strană, era cu grădina, mai lucra și la un război, unde făcea covoare.
Câți călugări erau atunci?
Erau vreo 4-5 călugări. Erau puțini. Chiar era nevoie de personal. Maica ne-a îndemnat să rămânem acolo. Dar am rămas doar eu. Celălalt frate nu s-a călugărit. El a rămas în lume. Lucra la Brașov, la o fabrică.
Ce mai face, mai știți ceva despre el?
Nu, nu mai știu nimic. Nu am mai ținut legătura cu el.
Când ați venit aici, cum era? Ce clădiri erau construite ?
Era biserica mică făcută în 1676, construită de mitropolitul Varlaam al Țării Românești, biserica cu etaj construită în 1901 și chiliile, construite în 1938. Pe locul acestei case au fost câteva case din lemn care în 1932 au luat foc, a ars și biserica, la cealaltă biserică, cea cu etaj a ars acoperișul. Au fost șase case din lemn care aveau 36 de camere. Casa în care suntem acum s-a construit în 1938, din piatră și cărămidă.
Când ați venit aici prima data, ați dormit o noapte aici și după aceea ați rămas sau v-ați întors acasă?
M-am întors acasă, am mai stat vreo doi, trei ani pentru că nu aveam contractul terminat cu fabrica, pentru că altfel trebuia să plătesc 5000 de lei. Mai veneam în fiecare an pe aici. Participam la slujbe, mă împrietenisem cu cei care erau aici. Era un frate Lixandru care care a făcut și pușcărie. Povestea cum a trăit pe la Poarta Albă. Era cam bolnav când am venit eu aici. Cânta la biserică, stătea mai mult în strană.
De ce făcuse pușcărie?
Din cauza decretului din 1959 care spunea să dea toți călugării afară, aproape la toate mănăstirile. Erau acuzați că dețin arme, tot felul de acuze. Într-o noapte, au venit și i-au luat pe toți. Un călugăr s-a urcat pe acoperișul bisericii, dar până la urmă l-au dat jos de acolo. A făcut cinci ani de pușcărie. Era cam bolnav dar trăiește și acum.
Am mai meditat, m-am mai gândit, până am ajuns la convingerea că ar fi bine să las viața lumească, laică, să lucrez doar pentru mine. Nu simțeam împlinire să mai lucrez în fabrică. Mi se părea că sunt cam inutil să stau în lume. Mă gândeam și la căsătorie, dar gândeam că se apropie sfârșitul lumii. Mă gândeam că dacă mă căsătoresc, o să am o familie, copii, trebuie să-i îndrumi, să-i dai la școală și mă gândeam că din cauza regimului nu poți să-i educi în spiritualul acesta ortodox. Nu aveai voie să mergi la biserică, nu aveai voie să te spovedești. Nici nu era vorba despre așa ceva. Copiii nu se spovedeau.
Ați apucat în perioada aceasta să trăiți cum trăiau tinerii? Adică să intrați într-un restaurant sau într-un bar, să ieșiți cu o fată?
Am fost, dar cu fete nu prea am umblat. Nu am apucat, pentru că eram cu serviciul și dacă am început să citesc cărți religioase nu prea mă interesa lumea, distracțiile. Am mai fost la nuntă la sora mea, am avut câteva ieșiri, dar prea puțin.
Câți copii ați fost la părinți ?
Suntem 7 frați. Țin legătura cu ei. Trăiesc toți, sunt căsătoriți, în afară de unul care este acasă și care stă cu mama.
Faceți uneori o comparație cu viața fraților dumneavoastră?
Da, eu sunt mulțumit că am ales calea aceasta și m-aș fi bucurat dăcă toți frații mei ar fi urmat această cale. Aș fi mai mulțumit acum și din partea lor. Ei au familie, au copii care sunt plecați prin străinătate. Au cam uitat de credință, de religie. Nu știu ce fac ei pe acolo. Pe nepoții mei nici nu îi cunosc. S-au născut acolo. Nu știu dacă merg la biserică, dacă se roagă, dacă se spovedesc.
Dumneavoastră ați fi vrut ca ei să urmeze calea dumneavoastră, dar ei nu ar fi vrut la rândul lor ca și dumneavoastră să vă căsătoriți, să urmați calea lor ?
Cred că ar fi vrut. Tata, când am plecat la mănăstire, m-a întrebat ce o să fac eu acolo, dar eu mă bucuram de slujbe, de multă rugăciune, rânduiala de ascultare. Toate acestea mi-au plăcut.
Ați venit de la Cugir direct aici la Turnu?
Da, am venit înainte și am vorbit cu părintele stareț care mi-a zis că dacă vreau să vin mă primește, pentru că au nevoie. Până în revoluție ne-am adunat vreo 15-16, aproape numai tineri.
Cât a durat din momentul în care ați intrat în mănăstire până când ați fost călugărit?
Patru ani.
De ce aşa de mult?
Aşa se cere la mănăstire, un timp de probă, de acomodare. Dacă nu te poţi acomoda, după un an, doi, pleci.
Nu aţi avut vreun moment în care v-aţi gândit să plecaţi ?
Da, gânduri au mai fost. La început a fost cam greu.
Ce era mai greu?
Munca la câmp, la vite. Au fost moment de clătinare. Apoi, lupta…
Un părinte ne spunea că este aproape ca un război.
Este foarte adevărat. Este un război nevăzut. Chiar există o carte cu acest titlu “Un război nevăzut”. E o luptă cu tine însuţi, cu diavolul şi cu gândurile. Cu gândurile în primul rând.
Ce fel de gânduri?
Depinde. La unii sunt gânduri până aprope de deznădejde că nu poţi să faci faţă la ceea ce se cere în mănăstire. Cu rugăciune şi spovedanie trebuie îndepărtate. Cei tineri, care nu ştiu cum să lupte, trebuie să meargă la cei care sunt încercaţi, la duhovnic, să le ceară sfatul.
Tăierea voii nu este greu de suportat?
Este cam greu. De fapt cred că este cel mai greu. Să-ţi tai voia şi să nu zici nimic.
Care au fost paşii până aţi ajuns stareţ şi cum se alege un stareţ?
Nu m-am gândit la lucrul acesta. Când am venit la mănăstire, am venit să fac ascultare, să mă duc la biserică, să fac slujba, dar lucrurile nu merg după cum vrem noi, ci după cum vor alţii, pentru că eu nu mă gândeam să ajung la vreo funcţie.Era aici un părinte mai în vârstă care a plecat la o altă mănăstire, în Dobrogea, pentru că era din partea locului, a plecat la o mănăstire care nu avea duhovnic, se adunaseră prea multe maici acolo, mai târziu au deschis acolo Schitul Adam şi a rămas acolo. Şi atunci, obştea de aici a trebuit să aleagă alt stareţ. Eu nu am vrut, dar s-a tras la sorţi. Au fost trei propuneri. Nu am vrut, dar a trebuit să fac ascultare pentru că aşa se cere la noi. Ascultare faţă de obşte şi faţă de Dumnezeu, în primul rând. Aceasta s-a întâmplat în anul 1992. De atunci sunt stareţ aici.
Eraţi foarte tânăr.
Aveam 25 de ani. Erau câţiva părinţi care erau la şcoală atunci, pe la facultate, pe la seminar, şi erau ocupaţi cu activitatea lor. Nu aveau timp să se ocupe de treburile administrative. Mi-a fost foarte greu la început. Chiar am regretat câteva zile. Vreo trei nopţi nu am putut dormi aproape deloc. Era prea grea ascultarea pentru mine, răspunderea era prea mare findcă răspunzi de sute de oameni, de sufletele părinţilor, fraţilor din obşte şi în al doilea rând ade sufletele celor care vin aici să-ţi ceară un sfat, o povaţă, care vin la spovedit. Acest lucru este cel mai greu şi cred că va fi şi la judecată, să dai răspuns faţă de Dumnezeu pentru sufletele pe care le ai în primire.
Prin ce se deosebeşte statutul stareţului de statutul celorlalţi călugări?
Nu prea sunt multe deosebiri. Este ordinea ierarhică.
Ce hotărăşte stareţul? Care sunt deciziile pe care le ia? În ce privinţă?
Stareţul nu poate să decidă singur. În situaţiile când sunt lucruri minore poate să ia singur decizii, dar dacă sunt lucruri mai importante trebuie să facă adunarea obştii şi să ceară şi părerea celorlaţi. Se face un consiliu cu obştea mănăstirii. Mie nici nu mi-a plăcut să iau decizii de unul singur pentru lucruri mai importante cum ar fi alegerea unui candidat la călugărie, la diaconie, la preoţie.
Un stareţ poate fi schimbat ?
Da, sigur că se poate. Dacă sunt motive întemeiate, da.
Sunteţi iubit, sunteţi respectat ?
Asta nu urmăresc eu să văd dacă sunt respectat. Nu ştiu. Cred că sunt respectat, dar nu mă interesează lucrul acesta. Eu nici nu mă gândeam să stau atâta timp în această funcţie. Chiar mă gândeam să mă duc să-mi cer demisia.
De ce?
Pentru că mi s-a părut prea grea această misiune, răspunderea prea mare pentru sufletul oamenilor, trebuie să te ocupi mai mult de alţii şi mai puţin de tine însuţi. Trebuie să stai la biserică, la spovedit. De multe ori ne prinde ora 1 noaptea, câteodată şi până dimineaţa, când vin oameni mai mulţi la spovedit. Trebuie să fii foarte atent ce legi şi ce dezlegi, să afli cauza, motivul. Sunt tot felul de păcate şi în funcţie de gravitatea păcatului trebuie dat şi un canon pentru a-şi ispăşi păcatul. Mulţi oameni nu simt o uşurare până nu spun de fapt păcatele, tot ce-I apasă pe suflet. Duhovnicul trebuie să ia hotărârea dacă îl mai amână sau îl dezleagă imediat. Este o regulă ca cel care te-a legat, ţi-a dat canonul, tot el trebuie să te dezlege de toate păcatele tale.
Dar nu are legătură cu statutul sfinţiei voastre de stareţ faptul că spovediţi.
Starețul spovedește în primul rând obştea mănăstirii şi dacă mai are timp poate să spovedească şi lume din afară care vin în mănăstire. Nu este obligatoriu ca cei din obşte să se spovedească la stareţ, dar este bine să vină la el pentru că aşa află ce probleme sunt în mănăstire. În acelaşi timp, stareţul poate să numească un duhovnic sau doi din mănăstire să poată spovedi fraţii.
Şi stareţul la rândul său are un duhovnic.
Sigur că da. Şi noi ne spovedim.
Duhovnicul sfinţiei voastre unde este?
Este aici, în mănăstire. Este Părintele Iosif, este ghidul mănăstirii.
Ce este cel mai greu şi ce este cel mai frumos în viaţa pe care o duceţi?
Cel mai greu este să răspunzi de sufletele oamenilor, suflete pe care le ai în primire. De fapt, uşor nu este nimic. Şi viaţa din mănăstiri şi viaţa laică tot grele sunt.
Şi cel mai frumos?
Slujba la biserică, apoi viaţa trăită în natură.
Mănăstirea Turnu este bogată?
Nu pot să zic că este bogată, dar nici săracă. Este undeva la mijloc. Când am venit aici, într- adevăr era săracă, dar cu timpul ne-am zbătut să mai facem câte ceva, să mai agonisim câte ceva. Era foarte izolată. Nici mijloc de transport nu am avut până în 1988. Atunci am luat un tractoraş din Braşov, era foarte greu cu banii.
Ştiţi ce se mai vorbeşte în lume, că mănăstirile sunt foarte bogate, călugării trăiesc în huzur, sunt păcătoşi. Există şi un asemenea curent de opinie.
Unii oameni gândesc în felul acesta, dar nu este adevărat. Mănăstirea are greutăţile ei şi ajută şi foarte multă lume. Vin aici şi oameni săraci, oameni necăjiţi, cu probleme, iar noi îi ajutăm cât putem. Şi cu alimente, dacă avem, cu lemn de foc, câţiva bănuţi, dacă avem, după putinţă. Ne pare rău că, de multe ori, vin oameni cu probleme şi nu putem să-i ajutăm cât am dori şi cât ar avea nevoie.
Banii pe care îi aveţi din ce provin? Din donaţii?
Din donaţii prea puţin. Rar mai vine cineva să doneze. Noi ne descurcăm aici în gospodărie unde avem un mic atelier de tâmplărie, avem pădure, cu toate că jumătate din pădure este parc naţional, trebuie să plătim paza acolo. Nu ne despăgubeşte cu nimic statul. Am făcut un memoriu.
Mai vindeţi lemn din pădure?
Foarte puţin. Nu mai sunt meseriaşi şi trebuie să fie o firmă autorizată. Noi la mănăstire nu avem oameni pricepuţi la pădure. Lemn de foc pentru mănăstire mai tăiem.
Care ar fi bugetul lunar sau anual al mănăstirii? Câţi bani se cheltuiesc?
Nu am făcut chiar aşa calcule, dar aproximativ 5000-6000 mii pe lună. Depinde, poate să ajungă şi la 10000 pe lună. Vara mai sunt vizitatori care mai lasă câte un bănuţ.
Aveți grija banilor?
Nu, nici gând. Ne descurcăm. Am luat de la casa de copii doi fraţi gemeni pe care îi îngrijim. Le-am făcut o pensie de handicap, să fie şi ei în rânduială, dacă au nevoie de spital, avem vreo trei, patru călugări bolnavi, unul cu inima, altul bolnav de cancer.
Vă mulţumim frumos pentru discuţia avută.
Şi noi vă mulţumim că aţi trecut pe la noi şi vă mai aşteptăm!
Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea)
