Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei s-a născut în ziua de 18 martie 1944, în judeţul Vâlcea, în apropierea vetrelor monahale de la Cozia, Turnu şi Stânişoara, ca fiu al preotului Gheorghe şi al preotesei Marcela. L-a cunoscut pe părintele Arsenie Praja, lângă care a ucenicit un timp, îmbrăţişând cu toată inima nevoinţele monahale pustniceşti. În anul 1973, părintele Ghelasie a intrat în obştea Mănăstirii Frăsinei, unde s-a nevoit vreme de treizeci de ani, până în ziua de 2 iulie 2003, când a trecut la Domnul.
La vârsta de 59 de ani, Cuviosul Ghelasie a trecut Pragul Veşniciei în vremea rugăciunii, în gest de închinare, în taina chiliei, cu icoana pe piept şi cu mintea trează, în timp ce un ucenic îi citea, la rugămintea sa, Acatistul Acoperământului Maicii Domnului.
Avva Ghelasie îşi îndemna ucenicii adesea să lucreze la dobândirea a patru nevoinţe duhovniceşti de căpătâi: încrederea în purtarea de grija a lui Dumnezeu; tăcerea, mai ales în vremea ispitei; smerenia şi răbdarea răului. Cuviosul Ghelasie formula aceste învăţături în îndemnuri foarte scurte.
„Nu te alarma!„, adică nu intra în panică, nu îţi pierde încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, indiferent de cât de grea este situaţia prin care trebuie să treci. Nu te pierde cu firea, rămâi cât se poate de liniştit, indiferent de câte valuri ale vieţii se năpustesc asupra ta. Mai ales în greutăţile şi necazurile vieţii se vede purtarea de grijă şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, atunci când omul nu mai găseşte nici o soluţie de scăpare. Teama, frica, tulburarea gândurilor, pierderea liniştii sufleteşti şi împuţinarea curajului sunt trăiri ale celor care nu cred în Dumnezeu sau Îl socotesc pe El mult prea departe de această lume ce pare părăsită. Aceştia se cred şi se simt singuri. Cuviosul Ghelasie spune: „Ţine-te tare, fii răbdător, suferinţa şi boala sunt în Taina Crucii; stai cu nădejde neclintită în Dumnezeu, în această răstignire vie”. Ceea ce numeşte părintele „Taina Crucii” este tocmai planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.
„Nu te contrazice!„, adică nu intra în conflict cu aproapele tău. Puterea minţii de a înţelege un anumit lucru, de a-şi verifica propria stare şi de a primi o învăţătură este un dar de la Dumnezeu. Astfel, tăcerea, mai ales în întâlnirile cu persoane care gândesc în mod diferit, este un semn de înţelepciune. Când aproapele greşeşte, dar nu acceptă faptul că se poate înşela în faptele sau gândirea lui, atunci nu mai are rost să ne folosim de cuvinte sau argumente pentru a-l ajuta să înţeleagă ce anume greşeşte. Mintea lui este deja mult prea încordată în a se apară şi a-şi justifica faptele, deci nu mai poate privi limpede lucrurile. Se întâmplă de multe ori ca acelaşi lucru să fie văzut de oameni în moduri diferite, în funcţie de experienţele şi trăirile fiecăruia. Trebuie să ştim că nu este obligatoriu să existe un singur mod de a vedea un anumit lucru. Prin contrazicere se cade foarte uşor în mândrie, iar de la mândrie şi până la aprinderea cu mânie împotriva aproapelui nu mai este decât un pas. Pentru aceasta, Cuviosul Ghelasie spune: „Când eşti mânios şi pătimaş, în loc să te descarci, cere iertare, măcar şi formal, ca să îmblânzeşti fiarele patimii ce caută să te sfâşie. Mare e taina tăcerii, care opreşte dezbinarea şi căderea în stricăciunea păcatului, a neiubirii. Să-ţi asumi tu însuţi vina ta şi a celuilalt, dar să nu le diseci în toiul ispitei, să nu te fixezi la ele, şi să le arunci în focul închinării tăcute şi răbdătoare, ca să ardă şi să crape dracul mâniei din tine”.
„Nu îţi arăta nevoinţa!„, adică fii smerit şi nu căuta să arăţi oamenilor ce fapte duhovniceşti te întăreşte Dumnezeu să împlineşti. Acest îndemn se trage din cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, care zice: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 1-6).
„Nu blama răul!„, adică nu îl judeca pe aproapele tău cel pătimaş, care nu ştie ce face. Nu omul, ci diavolul este cel care face răul în lume. Răbdarea răului din jurul nostru este un semn al apropierii noastre de Dumnezeu, care „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni”. Părintele Ghelasie spune: „Trebuie să înveţi să trăieşti cu răul, să-l iubeşti, că dacă te lupţi cu el, îl alimentezi, însă dacă îl iubeşti (dacă îl scufunzi în iubirea şi lumina lui Dumnezeu), îl distrugi, moare. E o luptă rafinată în care trebuie să lucrezi cu înţelepciune, nu trebuie să alimentezi răul în nici un fel şi, pentru aceasta, nu trebuie să intri în contradicţii şi dispute”.
Iar mai presus de toate nevoinţele duhovniceşti, rămân acestea două: smerenia şi dragostea, precum zice Cuviosul Ghelasie de la Frăsinei, într-un cuvânt cu valoare de testament: „Vine un timp când numai smerenia şi dragostea contează, pe ele trebuie să lucrezi. Rostul suferinţei este dumnezeiesc, ne pregăteşte de trecere, ne apropie de Hristos, ne descoperă, prin aparenta lipsire de daruri, cine suntem noi, cât de puţină iubire am întrupat. Să păzim, deci, smerenia, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, căci, în faţa bolii şi a morţii rămân smerenia şi iubirea, celelalte daruri întorcându-se la Dumnezeu”.
Preot Iancu Dorin Nifon
