Pentru multe familii din România, a face un copil a devenit o probă de curaj: problema nu este cum să-l fac, ci cum să-l cresc. Iar ideea de a-l face şi pe al doilea pare, pentru mulţi, o adevărată nebunie.
Deputaţii au decis astăzi dublarea alocaţiei pentru copii, de la 42 de lei la 84, prilej pentru lungi dezbateri despre cât de greu se creşte un copil în România şi cât de benefică este această măsură. S-a vorbit (mai puţin) de o mare victorie politică a PNL care a impus schimbarea şi (şi mai puţin) de impactul bugetar al acestui ajutor de stat (1,8 miliarde de lei pe an). Câteva observaţii, la cald:
1. Principiul. Nu se cresc copii cu alocaţia de la stat. Mai mult, nu se fac copii pentru alocaţia de la stat. Cu toate acestea, pentru multe familii din zonele sărace alocaţia copiilor este singurul venit stabil. Şi da, există români care fac copii pe bandă rulantă pentru a beneficia de alocaţia de la stat. Alocaţia copiilor devine astfel o formă mascată de protecţie socială pentru adulţi.
2. Suma. 84 e la fel de puţin ca 42. O familie care se bazează exclusiv pe aceşti bani n-o să cumpere niciodată pamperşi şi lapte praf, ci, într-un caz fericit, cartofi şi pâine pentru toată casa. E bine ca oamenii în nevoie să primească un pic mai mult de ajutor. Dar revin: asta nu rezolvă cu nimic problema creşterii copiilor, ci o problemă de subzistenţă a adulţilor. Şi mai cred că nu toată lumea are nevoie.
Vedeţi, este o problemă de principii şi de sume. De gândire limpede şi pe termen lung. Şi de alegeri:
– alegem să încurajăm natalitatea într-o zonă săracă, condamnându-i pe copii la o viaţă de lipsuri, sau alegem să oferim condiţii mai bune de viaţă şi de educaţie pentru aceşti copii? Desigur, asta ar presupune un efort mult mai mare decât simpla dublare a alocaţiei: înseamnă investiţii în creşe, în grădiniţe, în şcoli, în programe de pregătire continuă, în stimularea aptitudinilor şi creativităţii celor mici ca să devină oameni mari pe munca şi pe priceperea lor, în orientarea adolescenţilor către meseriile care le pot asigura o viaţă decentă şi care le-ar reduce în timp dependenţa de stat.
– vrem să dăm aceeaşi sumă tuturor, şi celor care n-au niciun venit, şi celor care câştigă sute de milioane? Eu cred că experienţa altor state, care diferenţiază nivelul alocaţiei în funcţie de venit este o practică din care ne putem inspira. De asemenea, cred că multe familii cu venituri medii, în care ambii părinţi merg la serviciu şi în care nu există bunici în localitate care să stea cu cei mici, ar avea mai mare nevoie de creşe, de grădiniţe sau chiar de bone „subvenţionate de stat” decât de acest ajutor, indiferent de sumă. Adică exact de ceea ce au nevoie şi cei din pătura cea mai săracă a societăţii.
Pentru multe familii din România, care şi-ar putea permite să crească un copil cu tot ce-i trebuie, a face acest pas a devenit o probă de curaj: problema nu este cum să-l fac, ci cum să-l cresc. Şi cum să mai şi muncesc ca să fac bani în tot acest timp. Pentru multe tinere mame, găsirea unui job după terminarea concediului maternal devine o adevărată aventură. Mulţi părinţi se dau de ceasul morţii ca să găsească o gradiniţă decentă nu lângă casă, ci lângă serviciu: să-l duci, să-l iei, să-l plimbi, să fugi cu el la doctor când face febră şi să-ţi mai îndeplineşti şi sarcinile de la muncă, sub privirile încruntate ale şefului care are sau nu înţelegere faţă de prezenţa unei mogâldeţe jucându-se printre calculatoarele angajaţilor („N-am avut cu cine să-l las…”) – iată câteva experienţe tari, româneşti, pe care le-au trăit probabil mulţi dintre cei care citesc acest text. În aceste condiţii, ideea de a-l face şi pe al doilea copil pare, pentru mulţi români din clasa medie, o adevărată nebunie.
Vrem, nu vrem, ajungem tot la educaţie, singura cale să ridicăm ţara asta din orbecăiala ultimelor două decenii. Iar pentru asta avem nevoie de lideri cu viziune, care să aibă curajul de a crea condiţiile ca noile generaţii de români nu doar să se nască, dar să şi crească precum nişte oameni liberi.
Florin NEGRUŢIU (gandul.info)
