Călăuzirea de sine, adică tendinţa omului de a-şi conduce singur viaţa, se naşte din mândrie şi dintr-o încredere prea mare în propria minte. Omul mândru nu ştie că nu toate gândurile sunt ale sale, ci multe sunt şoptite în mintea sa de cel viclean, care se străduieşte din răsputeri să rămână ascuns şi să-şi împrăştie neghina în sufletele oamenilor. Astfel, precum se vede în cele mai multe cazuri, când gândurile nu sunt cercetate cu atenţie şi nu se caută voia lui Dumnezeu, voia omului se face adesea pricină de durere, suferinţă şi necaz.
„Cei nepovăţuiţi cad precum frunzele, zic Sfinţii Părinţi, iar Sfântul Siluan Athonitul spune: „Înşelarea vine de la călăuzirea de sine”. Pentru aceasta, oamenii smeriţi şi iubitori de Dumnezeu s-au ferit întotdeauna să caute singuri răspunsuri şi soluţii pentru problemele întâmpinate pe calea vieţii. Pentru aceasta s-a şi scris atât de mult despre importanţa mărturisirii păcatelor şi a comunicării sincere cu un părinte duhovnic încercat în lupta cu patimile.
Când părintele Valerian de la Schitul Pătrunsa a fost întrebat: „Cum poţi să iei hotărâri în viaţă?”, el a răspuns: „Eu cred că nu omul trebuie să ia hotărâri, ci Dumnezeu. Să-L laşi pe Dumnezeu să împlinească ceva cu tine. Nu tu. Asta poate fi şi una din cauzele prabuşirii lumii, că lumea a început să ia hotărâri. E prea multă inteligenţă, ştiţi, şi Dumnezeu este pus deoparte, că nu prea mai ştie El ce să facă, aşa, a îmbătrânit şi a început să facă gafe. Şi atunci noi, omenirea, noi, oamenii, ştim ce să facem şi a ieşit ce a ieşit. Deci, cred că trebuie mai multă smerenie şi pocăinţă”.
Tulburarea şi suferinţa lumii, deci, vin din faptul că oamenii iau tot mai multe hotărâri fără a mai căuta să afle voia lui Dumnezeu. Fiecare suferinţă şi necaz social are în spate o hotărâre luată de oameni care nu vor să audă de voia lui Dumnezeu. Toate crizele mondiale, economice, politice, sociale, culturale, ecologice etc, au în spatele lor un gând străin de Dumnezeu. De asemenea, familia se prăbuşeşte tot în urma unor hotărâri de viaţă luate fără Dumnezeu.
Spre exemplu, când omul îşi caută un serviciu, se cuvine mai întâi să se roage lui Dumnezeu să-i deschidă calea, precum David împăratul se ruga lui Dumnezeu să-i descopere voia Lui cea sfântă: „Doamne, arăta-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu” (Psalm 142, 8-10). Tot aşa, când omul caută să se căsătorească, se cuvine mai întâi să se roage precum se ruga fericitul Tobie, în noaptea nunţii: „Şi acum, Doamne, nu plăcerea o caut, luând pe soţia mea, ci o fac cu inimă curată. Binevoieşte, deci, a avea milă de ea şi de mine şi a ne duce împreună până la bătrâneţe!” (Tobit 8, 7).
Lumea se vrea liberă, dar omul nu poate fi liber în sensul pătimaş în care el defineşte libertatea. Omul este trimis pe acest pământ de la cădere, spre ispăşire, şi are de-a face ori cu Dumnezeu, ori cu diavolul. În definitiv, omul nu poate fi decât rob. Firea omului este roaba lui Dumnezeu, care a făcut-o. Până la căderea în păcat, omul nu putea fi rob decât unui singur Stăpân. După cădere, însă, fiind înşelat, omul a ajuns rob şi diavolului. Până la cadere, omul avea înainte numai binele, putând astfel robi numai binelui, spre odihnă şi viaţă veşnică, însă după cădere, când înaintea omului a apărut şi posibilitatea răului, el a început să le aleagă mai mult pe cele mincinoase decât pe cele adevărate. Drept aceea, lupta omului în această viaţă nu ar trebui să se manifeste ca o neîncetată revoltă şi stradanie între a fi sau a nu fi rob, ci ca o nevoinţă de a fi rob cui trebuie. Abia când omul devine robul lui Dumnezeu, el înţelege cu adevărat ce înseamnă să fii liber şi cum fiecare patimă este o robie şi o ciuntire a adevăratei libertăţi. Robia faţă de Dumnezeu dă viaţă şi încă viaţă veşnică, pe când robia faţă de Satana omoară. O a treia robie nu există.
Voia lui Dumnezeu se descoperă în Taina rugăciunii. „Unii zic că de la rugaciune vine înşelarea. Aceasta este greşit. Înşelarea vine de la călăuzirea de sine, iar nu din rugăciune. Toţi sfinţii mult s-au rugat, şi cheamă şi pe alţii la rugăciune. Rugăciunea este cea mai bună lucrare pentru suflet. Prin rugăciune ajungi la Dumnezeu; prin rugăciune se cere smerenia, răbdarea şi tot lucrul bun. Cel ce vorbeşte împotriva rugăciunii, vădit niciodată nu a gustat cât de bun este Domnul şi cât de mult ne iubeşte El. De la Dumnezeu răul nu poate veni. Toţi sfinţii neîncetat se rugau; nici o clipă nu rămâneau fără rugăciune”, ne spune Sfântul Siluan Athonitul, îndemnându-ne să căutăm voia lui Dumnezeu, prin rugăciune şi cercetarea duhovnicului, şi să ne ferim să ne încredem prea mult în gândurile inimii noastre, necurăţită încă de patimi.
