Potrivit tradiţiei scripturistice, hrana omului nu a fost dintotdeauna aceeaşi, ci ea s-a schimbat în timp. La început, când Dumnezeu l-a creat pe om, a zis: „Iată, v-am dat orice iarbă, care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră” (Facere 1, 29). Mai târziu, după încetarea potopului, când Noe a ieşit din corabia sa, Dumnezeu l-a binecuvântat şi a zis: „Tot ce se mişcă şi are viaţă să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde” (Facere 9, 3). Pornind de la aceste cuvinte, credem că abia după potop, ca mângâiere pentru marea lor întristare, oamenii au început să mănânce şi carne. Apoi, după ieşirea din robia egipteană, poporul ales a primit noi porunci de la Dumnezeu, printre care şi o nouă ordine alimentară, în special privind animalele, acestea fiind împărţite în animale curate şi animale necurate. În fiecare perioadă a existat, deci, o raportare diferită la hrană, potrivită timpului respectiv.
În perioada Vechiului Testament se făcea o strictă deosebire între animale din pricina idolatriei, a mentalităţii sociale şi a năzuinţelor morale. Împărţirea animalelor în curate şi necurate a fost săvârşită, deci, nu atât după calitatea lor intrinsecă, cât după o anumită componentă simbolică a fiecăruia dintre ele. Animalele curate sunt simboluri ale curăţiei şi ale ascultării, în timp ce animalele necurate sunt întruchipări ale unor patimi. Animalele necurate erau şi chip al neamurilor păgâne. Însă, după Înălţarea Domnului la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt, nici un popor nu a mai fost socotit necurat sau oprit de la cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos, prin moartea Sa pe cruce, a ispăşit păcatul întregului neam omenesc şi i-a chemat pe toţi oamenii la pocăinţă.
Pe când era în cetatea Iope, Sfântul Apostol Petru a avut următoarea vedenie: „A văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de pânză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: „Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă”. Iar Petru a zis: „Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat”. Şi iarăşi, a doua oară, a fost glas către el: „Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate”. Şi aceasta s-a făcut de trei ori şi îndată acel ceva s-a ridicat la cer”. Imediat după aceasta, au venit la sine trimişii sutaşului Corneliu, din Cezareea, care era păgân. Intrând în casa aceluia, Sfântul Petru a spus: „Voi ştiţi că nu se cuvine unui bărbat iudeu să se unească sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe nici un om spurcat sau necurat. (…) Cu adevarat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10, 9-20).
Mântuitorul Iisus Hristos, în Evanghelia Sa, a desăvârşit poruncile anterioare, care erau numai „umbră” şi închipuire a celor viitoare. În privinţa mâncărurilor, El spune: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om. (…) Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură se duce în pântece şi se aruncă afară? Iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule” (Matei 15, 10-20). La rândul său, Sfântul Apostol Pavel ne spune acelaşi lucru: „Nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu, că nici dacă vom mânca, nu ne prisoseşte, nici dacă nu vom mânca, nu ne lipseşte” (I Corinteni 8, 8), „pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Toate aceste cuvinte nu fac referire la post, aşa cum cu rea voinţă le folosesc unii dintre cei necredincioşi, ci la faptul că nu mâncărurile întinează sufletul, ci faptele noastre cele rele.
Sinodul Apostolic din Ierusalim, întrunit în anul 51, a hotărât care este dreapta raportare la cerinţele Legii Vechi. În acest context, Sfinţii Apostoli au hotărât că Legea Veche şi-a împlinit scopul ei şi că este „un jug” greu de purtat (Fapte 15, 10), drept pentru care nu mai trebuie impusă creştinilor. Din cele vechi s-au păstrat numai următoarele: „Socotesc să nu tulburăm pe cei ce, dintre neamuri, se întorc la Dumnezeu, ci să le scriem să se ferească de întinările idolilor, de desfrâu, de (animale) sugrumate şi de sânge” (Fapte 15, 19-20).
În concluzie, tot ceea ce a creat Dumnezeu a fost „bun foarte”, precum citim: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte” (Facere 1, 31). Deci, necurăţia nu stă în lucruri, ci în afară lor, căci Dumnezeu nu ar fi putut crea un lucru necurat. Astfel, spre a ne feri de învăţături greşite, care ar putea să ne facă să socotim „necurată” vreo faptură a lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel spune: „Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine” (Romani 14, 14).
Hrana este un dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului. Alimentele, deci, trebuie luate cu mulţumire, la vremea lor, spre slava lui Dumnezeu, precum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, pe toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).
