– Măi, Tilică, de ce eşti supărat?
-Pe dracu! Nimeni nu mă crede că astăzi poţi scoate bani buni „speculând naivitatea proştilor!”
-Dar acesta este un principiu vechi. Parcă l-am auzit şi la…
-Domnul Delacerna. Da, dânsul m-a avertizat cândva că şi în perioada interbelică, atât de mult căutată de „capitaliştii” noştri şi lăudată de marii hoţi, pardon, investitori strategici, era metoda cea mai profitabilă…
-Se pare că avea dreptate! Nu vezi câtă popime o aplică? Nu vezi pe câţi i-au prostit? Uită-te câţi îşi dau pâinea de la gură ca să se înalţe noi şi noi „palate ale morţii”. Păi nu erau destule biserici? Erau, dar trebuie „ridicate şi anexele” popilor, din aceleaşi materiale…
-Ca şi a lui Cănuţă, nu-i aşa? Aia de sub deal, care are acelaşi acoperiş, din cupru, ca al bisericii din coasta răscrucii…
-Sau a lui Opincă, ăla cu catedrala, care numai românească nu-i… Cine, dracu, o fi fost arhitectul?
-Un autoexilat, bătrâne!
-Zău?
-Da, şi, cum îţi ziceam, vreau să-mi demonstrez atât mie, dar şi altora, că specularea naivităţii proştilor este atât de actuală…
-Cum? îl întrerupse, curios, Silică.
-Simplu! Iată ce vom face! Şi Tilică se lansă într-o tiradă de explicaţii şi demonstraţii, că Silică abia de putea să „contabilizeze” miile de vorbe, care inundaseră camera de la etajul III ce-i găzduia fierbinte pe cei doi…
A doua zi, pe Calea principală, în buricul oraşului, cum zic mulţi, apăru o „tablă” publicitară care anunţa „color” că „în urbea dumneavoastră a sosit doar pentru trei zile celebra echipă de medici stomatologi din Kirkuku Bawlingling care, doar prin simpla atingere cu degetele, extrage dinţi şi măsele bolnave, dar şi execută gratis plombări cu materiale din uraniu uşor îmbogăţit, spălări diverse cu piatră ponce, cât şi lucrări dentare din ceramică de Horezu. Totul–totul, doar trei zile, GRATIS! Nu ne ocoliţi! Garantăm prestaţia!” În clipele următoare, zeci, sute, chiar mii de „cetăţeni” onorabili ai urbei se încolonară pe trei rânduri la început, apoi pe şapte, ca în final să asistăm la un fel de grămadă neordonată, că doar nu suntem la rugby, care ţipau şi-şi plângeau soarta că nu vor fi ajuns primii să-şi trateze dinţii şi măselele cu uraniu uşor îmbogăţit ori spălaţi cu piatra ponce, cât şi implantări din ceramică de Horezu… Într-o jumătate de oră, centrul oraşului era blocat. Îşi făcură apariţia şi poliţiştii, dar şi gardienii care îşi reactivară imediat fluiericiurile şi un adevărat concert se dezlănţui.
-Doamne, câtă prostie, Tilică!
-Vezi, mă Silică? Acum mă crezi?
-Ce, am zis eu altceva? Dar… cum o să descâlcim totul acum? De pe trotuarul de vizavi comentau şi râdeau cei doi farseuri.
Între timp, mulţimea luase cu asalt „Alimentara” lui Antoine, în faţa căreia se afla tabla publicitară, spărsese geamurile, de ciudă probabil, şi se împrăştie pe neaşteptate, înjurând, desigur, cineva mai isteţ, explicându-le farsa…
-Doamne, câţi bani se puteau face speculând naivitatea acestor proşti! Ai văzut, Tilică?
-Văzut, Silică! Tocmai acum de sărbători!…
George Achim
