Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acele păcate prin care omul se împotriveşte cu îndărătnicie poruncilor dumnezeieşti şi lucrărilor vădite ale Duhului Sfânt. Orice păcat alungă harul Duhului Sfânt, dar cu mult mai mult îl alungă acele păcate săvârşite cu ştiinţă şi rea voinţă împotriva lui Dumnezeu, pe care căutăm să-L detronăm din postura Lui iubitoare, purtătoare de grijă, iertătoare şi mântuitoare.
Atunci când Iisus Hristos alungă demonii din cei demonizaţi, iudeii spun că El îi scoate „cu ajutorul lui Beelzebul, căpetenia demonilor”. Văzând gândul lor, Iisus le spune: „Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui; dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine; dar, atunci, cum va dăinui împărăţia lui?” (Matei 12, 25-26). Chiar şi aşa, iudeii continuă să spună că puterea Lui vine de la căpetenia demonilor. Astfel, cei care luptă împotriva Duhului Sfânt, negând evidenţe dintre cele mai convingătoare sau punând pe seama diavolului lucrările minunate ale lui Dumnezeu, îl hulesc pe Duhul Sfânt, precum spune Sfântul Vasile cel Mare: „Cel care atribuie răului lucrările şi roadele Sfântului Duh, acela blestemă pe Sfântul Duh”. Acesta este, de fapt, păcatul cel mai mare împotriva Duhului Sfânt.
Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32). Tâlcuind acest cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Despre Hristos iudeii nu ştiau cine este, dar despre Duhul aflaseră de multă vreme. Tot ce-au grăit profeţii au grăit prin Duhul Sfânt şi toţi cei din Vechiul Testament au avut o idee foarte clară despre Duhul Sfânt. Înţelesul cuvintelor lui Hristos este, deci, acesta: „Fie! spune El. Puteţi păcătui faţă de Mine, din pricina trupului cu care sunt îmbrăcat; dar nu puteţi spune şi despre Duhul Sfânt: „Nu-L cunoaştem!” Pentru că Duhul Sfânt vă este cunoscut. Deci, pentru că aţi păcătuit faţă de fapte evidente, osânda voastră este de neînlăturat şi aici şi dincolo”.
Prigonirea oamenilor prin care lucrează şi vorbeşte Dumnezeu este socotită tot ca împotrivire faţă de Duhul Sfânt, precum reiese din cuvântul Sfântului Arhidiacon Ştefan, care zice iudeilor adunaţi să-l omoare: „Voi, cei tari în cerbice (cu inima împietrită) şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea vă împotriviţi Duhului Sfânt! Precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre proroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept” (Fapte 7, 51-52). Pe aceştia îi plânge Sfântul Isaia, zicând: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor!” (Isaia 5, 20-21).
Iisus Hristos nu spune că aceste păcate nu pot fi iertate de Dumnezeu, dacă omul se pocăieşte, ci arată faptul că aceste păcate împietresc inima omului în aşa măsură încât îl fac îndărătnic să se întoarcă la Dumnezeu. Cel care păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt se poate înrăi atât de tare încât să nu-şi mai dorească mântuirea, să nu mai vrea să audă de Dumnezeu şi să îi fie indiferentă chiar şi moartea. Dumnezeu vrea să ierte şi aceste păcate, prin trimiterea harului Duhului Sfânt, dar pentru că omul refuză această iubire şi rămâne încremenit în orbirea lui, iertarea devine imposibilă.
Tradiţia creştină, pornind de la cele trei mari virtuţi de căpătâi (credinţa, nădejdea şi dragostea), numeşte păcate împotriva Duhului Sfânt în special acele păcate contrare acestor virtuţi. Astfel, păcate împotriva Duhului Sfânt sunt următoarele:
Păcate împotriva credinţei sunt acestea: necredinţa; erezia; vrăjitoria; închinarea la idoli; lepădarea dreptei credinţe, pentru o altă credinţă; părerea că pentru mântuire este de ajuns credinţa, fără fapte bune; împotrivirea faţă de adevărul dovedit al credinţei creştine; negarea minunilor; nerecunoaşterea puterii lui Dumnezeu etc.
Păcate împotriva nădejdii sunt acestea: deznădejdea, fie ca păcătuire continuă, socotind mântuirea imposibilă, fie ca sinucidere, nesocotind iubirea, mila şi iertarea lui Dumnezeu; exagerarea iubirii şi bunătăţii lui Dumnezeu, manifestată prin săvârşirea conştientă a păcatelor, mizând pe iubirea iertatoare a lui Dumnezeu etc.
Păcate împotriva dragostei sunt acestea: ura; invidia şi pizmuirea aproapelui; ţinerea de minte a răului; clevetirea şi prigonirea pe nedrept; nepocăinţa până la moarte, fie din deznădejde, fie din mândrie; nesocotirea darurilor lui Dumnezeu; egoismul şi adorarea de sine etc.
*
„Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. (…) Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi pe Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” (Fragment din Psalmul 50).
