Duminica a 33-a după Rusalii „a Vameşului şi Fariseului” Ap. 2 Timotei 3,10-15; Ev. Luca 18,10-14
Doi oameni s-au suit la templu să se roage; Unul era fariseu şi altul vameş. Fariseul sta în picioare şi se ruga în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: Apucători, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câştig”.
Vameşul sta deoparte şi nu voia nici ochii să şi-i ridice spre cer, ci se bătea în piept zicând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”
Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă îndreptăţit, decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat. (Luca 18,10-14).
Fraţi creştini, omul în tot timpul luptă cu duşmanii dinăuntrul lui, care sunt zgârcenia, ambiţia, mândria, precum tot aşa luptă cu cei din afară, cu necredincioşii, cu cei răi, cu păcătoşii şi, de multe ori, pe cei din afară îi învinge, pe când celor din el nu le poate sta împotrivă.
Vameşul a alungat din sufletul său orice urmă de mândrie şi s-a îmbrăcat în haina înflorată a smereniei, recunoscându-se în faţa lui Dumnezeu păcătos, gândindu-se că cine nu se smereşte, acela nu se poate mântui.
Stând într-un colţ şi bătându-şi pieptul cu pumnul, se roagă cu toată umilinţa şi cu lacrimi în ochi zicând: „Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”.
Această rugăciune a vameşului este simplă, mică, făcută cu toată credinţa şi nădejdea, pentru că smerenia este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale cele bune le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se mândreşte cu ele.
Adam s-a mândrit nesocotind porunca lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-a alungat din rai. „Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el ca să nu muriţi. Atunci şarpele a zis femeii: Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.(Geneză 3,3-5)
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus:”Cine vrea să se înalţe pe sine, să se smerească” (Matei 23,12) şi aceasta nu înseamnă înălţare pământească şi glorie lumească, ci dobândirea mântuirii sufletului nostru necăjit.
Mântuitorul lumii nu s-a născut oare pe paie în ieslea din Betleem, nu a spălat El picioarele ucenicilor Săi la Cina cea de Taină, nu a suferit El de la cei pentru a căror mântuire a venit, scuipări, bătăi, moarte pe Cruce? De ce oare fraţilor?
Ca să mântuiască lumea, nu prin mândrie şi putere, ci prin suferinţă şi smerenie; smerenie pe care ne-a lăsat-o moştenire, pentru ca şi noi să fim în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, blânzi şi smeriţi cu inima. Amin.
