Vă vorbesc în numele meu, deşi, poate, mulţi alţii gândesc ca mine. Nu sunt purtătorul de cuvânt al poporului român, sunt purtătorul de cuvânt al lui Alex. Ştefănescu. Îmi doresc foarte mult să vă admir. Este important pentru mine să trăiesc într-o ţară condusă de un om demn de admiraţie. Vreau ca atunci când trece pe stradă maşina dv., precedată şi urmată de maşini ale poliţiei, să mă gândesc la dv. cu încredere şi dragoste. Să fiu mândru când, aflat în străinătate, le vorbesc despre dv. celor de acolo.
Vreau să vă pese cu adevărat de soarta României. Să vă simţiţi responsabil de ceea ce ni se întâmplă nouă, cetăţenilor ei. Să aveţi grijă, cu mijloacele de care dispuneţi, de ţara atât de frumoasă pe care noi, românii, am păstrat-o cu sacrificii, dar şi cu puţin noroc, de-a lungul a sute de ani. Îmi place să cred că veţi fi conştient de importanţa – istorică – a rolului dv. Şi că veţi fi la înălţimea acestui rol. Aproape că nu contează ce aţi fost şi ce aţi făcut înainte. Aşa cum nu contează ce a fost şi ce a făcut un călugăr înainte de-a se călugări. Începe o altă viaţă pentru dv., una dedicată unei entităţi superioare, poporului român.
Mi-ar plăcea să vă aud rar – sau să nu vă aud deloc – vorbind despre dv. Să folosiţi în discursuri aproape exclusiv persoana a III-a a verbelor. Şi, în general, să fiţi mai degrabă un om de acţiune decât un comentator. Vor veni apoi, de la sine, „cronicarii şi rapsozii” ca să evoce şi să consacre faptele dv. Aş vrea să păstraţi în orice împrejurare o ţinută care să impună respect, să nu jigniţi, să nu minţiţi, să nu-i instigaţi pe unii oameni împotriva altora, să nu vă arogaţi titluri şi merite pe care nu le aveţi, să nu vă încăieraţi cu toţi scandalagiii de la egal la egal. Eleganţa atitudinii este ca o vestă antiglonţ, nu o poate străpunge nimeni cu nimic.
În România este în momentul de faţă o mare dezordine. Drept urmare, se face o imensă risipă de timp, energie şi competenţă. Societatea românească se află în situaţia cuiva care ar încerca să umple o sticlă turnând în ea apă direct din găleată, fără pâlnie. Poate că aceasta ar fi prima urgenţă, să încercaţi să ordonaţi o realitate socială haotică şi să reduceţi risipa, care a ajuns la proporţii catastrofale şi ne pune în pericol existenţa ca popor.
Soluţia redresării şi chiar a renaşterii României este simplă (pe hârtie): cetăţenii ţării trebuie convinşi sau obligaţi să-şi facă datoria. Atât şi nimic mai mult, să-şi facă datoria, fiecare la locul de muncă. Zidarul să aşeze corect cărămidă peste cărămidă, medicul să vindece oameni bolnavi, profesorul să-i educe pe tineri, poliţiştii să-i aresteze pe hoţi, scriitorul să scrie texte emoţionante, judecătorii să-i pedepsească pe corupţi, fie ei şi înalţi demnitari etc. etc. Iar guvernanţii să administreze bine ţara. Dacă toţi cetăţenii români şi-ar face datoria, România s-ar schimba instantaneu în bine.
Asta aştept de la dv.: să instituiţi în România un cult al datoriei. Nu al personalităţii, ci al datoriei. Dacă veţi acţiona în acest sens, am să vă susţin cu devotament. Iar în afară de mine veţi avea, puteţi fi sigur, milioane de alţi susţinători.
Alex Ştefănescu (www.adevarul.ro)
