Pişu Miţunache n-a ştiut niciodată pe ce lume trăieşte. Până mai ieri cânta după ureche la urechile clăpăuge ale unor neaveniţi, deveniţi peste noapte lustragii de idei, bineînţeles, de împrumut, recomandat de sora lui, cea bună de gură şi şefă pe la lustragiii amintiţi. Azi, împins din spate de-un cumnat cu antene prin instituţia informaţiilor, a trecut şi el printr-o fabrică de titraţi, pe bani, desigur, că minte n-a avut timp ce să acumuleze, din cauza şuşanalelor al căror şef era.
Şi iată-l azi, după ce a colindat, cerşind, mai mult ca sigur, bunăvoinţa şi încrederea unora ca el, chiar şi bani, ca să-şi poată plăti trecerea examenelor, iată-l cu diplomă în buzunar, uneori şi cu ea fluturând pe la nasul câtorva creduli…
– Ieu sunt Pişu, măi! Cum, n-aţi auzit de mine? Eu sunt cel mai bun dascăl de muzică! Cam cât trei de-ai noştri, măi! Eu n-am terminat facultatea în comunism. Eu am terminat-o acum în democraţie!…
Ia spune măi, Gogică, că tu mă cunoşti! Cine eram eu, mă? Ha?
– Un ciocan, Pişule! Asta erai tu şi eşti şi acum.
– Păi, vezi? Ciocan, măi, a fost mare, măi!
– Da, Pişule, dar nu Cioran, filosoful. Ehe, ţi-ar place ţie! Tu eşti cioran-cioran care numai ciorănii a făcut toată viaţa. Tu n-ai ştiut ce este cinstea, încrederea, bunăcuviinţa. Ai fost un om de nimic şi tot aşa ai rămas cu toată hârtia aia pe care o tot fluturi…
– Eu, mă? Păi, voi nu ştiţi cu cine staţi de vorbă, mă! Eu sunt Pişu Miţunache… Îi dau lecţii lui Telu, Răzor lung şi-l bag în buzunar pe Bibiloiu şi la propriu şi la figurat. Nu mă dau pe trei dihai de la orchestra mare.
Ce, Lică Cismărelu, ce Bell Corbescu? Eu sunt cel mai bun! Ăl mai tare din parcare! Şi, zău, că-mi este milă de voi, armăsarilor!
Nu-i aşa, măi Lorule? Actorul mieu drag! Ia, să mai vină o votcă la actor! Urla lovită de sentinţe o clipă, după care, urcându-se pe o masă, Pişu Mâţunache îşi continuă monologul, vrând, parcă, să-l concureze pe actorul din dreapta sa… eu an orchestra mea şi-am fost peste tot cu ea… Şi la mare şi la munte şi am rezultate multe.
Şi, ca şi când s-ar fi crezut singur începu să lălăie ca pe la chiolhanurile pe unde a tot umblat:
… Magdaleno, să-mi spui drept
De ce m-ataci în respect,
Şi mă minţi şi mă tot minţi
Că mă duci l-ai tăi părinţi?
Haai, Magdaleno, fii-a dracu
De ce mi-ai furat oracu?…
Urla de zor Pişu Mâţunache. Până şi cei doi plecaseră de la masa lui actorul cu vodca după el, bineînţeles, iar fetele de la bar chemaseră poliţia.
– Aa, e cioranul acela de la Frezei, lăutarul care se dă profesor… Îl luăm?
– Îl ducem acasă, subcomisare! Ce, nu ştii, că e cumnatul lui Păliugă de la informaţii?
– Da? Ce om de nimic!
– Parvenit, subcomisare…
George Achim
