Pompilică Trădătorul avea nume predestinat, parcă. Pompilică, de la „pompă”, probabil, că prea des pompa, dar şi mai sigur se pompa, iar Trădătorul de la verbul hulit de mulţi „a trăda”, pedepsit, uneori, chiar cu moartea. Parcă îl văd pe un linţoliu zăcând, în patul său de boier scăpătat.
– Nu mai pot, mă vere, mă! Se văieta insistent. Parcă, toate pe care le-am pompat m-au blestemat. Ce să mă fac, mă vere, mă!
– Rabdă, bătrâne, dacă asta crezi tu, îl încurajam eu, cu ochii trăgând la nevastă-sa, ca să văd ce reacţii are, că zice-se „mult a mai suferit”.
– Ori o fi de la „dinamitele” cu care m-am pompat… Ai, ce zici, mă, vere, mă? Tu ce zici?
– Păi, ce să zic, bătrâne! Tu şti mai bine!… Şi, impresionat cât de cât de starea lui, un om cât muntele de mare şi simpatic pe măsură, am purces la treburile mele cotidiene, care m-au subjugat de aproape două zeci de ani, plăcute dar obositoare. Din uşă, Pompilică, însă, mă întoarce, strigând la mine ca un disperat.
– Ce-i bătrâne, ce mai vrei?
– Auzi, vere, tu ce zici? Să mă spovedesc, mă, la muiere ori la popă? Ai, ce zici?
– Eu ştiu? Îi răspund în doi peri. Ar fi bine, îi zic eu, aşa, ca să ies din încurcătură, şi la nevastă-ta, dar şi la popă. Chiar, tu ai un duhovnic?
– Ce e acela?
– Un popă mai acătării, că ăştia s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie şi n-au nimic dumnezeiesc în ei. Un popă în care să ai încredere…
– N-am, mă, vere, mă, că ăştia nu m-au „pompat” cu nimic… Dar d’ăia care se pompau ştiu…
– Atunci, începi cu nevastă-ta! Îl încurajez eu şi ies pe uşă, cât mai iute, ca să nu mă strige iar.
Rămas singur, Pompilică Trădătorul, cică, am auzit şi eu îşi chemă muierea lângă el şi cu glas mieros, mai văitându-se, mai forţându-se îi zice:
– Să ştii, Vetuţo, că te-am iubit!
– Ştiu, Pompilică, ştiu. Stai liniştit!
– Iar dacă am furat de la Agevacoop, atunci, tot pentru tine am făcut-o!
– Ca să-mi iei blana aia de nutrie!
– Şi că i-am minţit pe ai mei, atunci când cu excursia la chinezi, tot pentru tine, Vetuţo!
– Ştiu, Pompilică, ştiu! Nu te mai agita atât…
– Iar cu Trocaru şi Căinaru m-am bătut tot pentru tine, Vetuţo!
– Zău? Uite, că de asta nu ştiam, Pompilică. Dar te iert, să ştii…
– Ce bine faci, Vetuţo! Să mă ierţi! Să mă ierţi că te-am şi trădat, Vetuţo!
– Cu cine, mă, Pompilică? Ia, zi-mi!
– Păi, cu Leanţa lui Tache Latu…
– Fugi, mă, de-aici!
– Şi cu Săndica lui Mozoc… Şi cu Geanina, colega ta de la catedră, a lui Flotescu… Şi cu Miruna, secretara lui Balu… Şi cu Didina lui Pielache, doica lui Ţucurel…
– Zău? Şi cu cine mai m-ai trădat, mă?
– Cu Lizica lui Troaşcă, cu Marcela lui Bârzoi, şi cu Cilica lui Plăvan, şi cu Alina lui Viezure, da cu aia decât o dată… Pe cuvânt, Vetuţo!
– Şi mai sunt mă, Pompilică?
– Mai sunt, Vetuţo, dar cred că ţi-ajung şi ţie câte ţi-am spus… Mă ierţi, Vetuţo?
– Dracu să te mai ierte, Pompilică… Ce, crezi că eu sunt proastă? De toate ştiam, mă! De toate!
De-aia ţi-am şi pus otravă în mâncare. Ca să te saturi şi tu odată! Că eu m-am săturat!
– Ce-ai făcut, Vetuţo?
– Ce-ai auzit, bărbate! Ce ai auzit! Te-am otrăvit!
– Aoleu, Vetuţo, dar răzbunarea e arma prostului!… mai zise Pompilică şi-şi dete duhul.
George Achim
