• 7 aprilie – Ziua Mondială a Sănătăţii
Reforma care îmbolnăveşte sistemul sanitar
Astăzi, când lumea întreagă sărbătoreşte Ziua Mondială a Sănătăţii, găseşte sistemul sanitar din România mai „bolnav” ca niciodată în cei 61 de ani de când o zi specială a fost dedicată acestui vital sector social de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Sloganul actualei ediţii, şi anume „Dacă nu luăm măsuri azi, nu vom mai putea trata mâine” pare a fi inspirat din realităţile grave ale sistemului de sănătate din România.
Prin coincidenţă sau nu, ţara noastră iese din tiparele europene în ceea ce priveşte starea de sănătate, multitudinea factorilor de risc, susţinerea financiară a sistemului sanitar şi, peste toate, ori ca un trist corolar al acestora, lipsa unei strategii clare şi de durată, fapt care a dat naştere unei sarabande haotice pe care diriguitorii o numesc cu emfază „reformarea sistemului sanitar românesc”.
Este hilar sau mai degrabă trist să vorbim azi de reformă în condiţiile în care sistemul de sănătate nu are un program de finanţare european specific. Din cele 20 miliarde euro fonduri structurale destinate României până în 2013, aproximativ 500 milioane euro ar putea foarte bine să meargă spre sănătate. Una dintre căile de absorbţie ar fi utilizarea, printr-un mixt social cu turismul pe structura acceptată pentru proiectele ce au ca ţintă turismul de sănătate, domeniu în care şi astăzi mai căutăm o strategie clară şi o coordonare instituţională. Însă e foarte greu de găsit paliative investiţionale câtă vreme, din 2006 şi până în prezent, decidenţii guvernamentali nu au stabilit, încă, dacă sănătatea este o prioritate naţională. Această situaţie este demonstrată şi de faptul că România alocă pentru sistemul de sănătate cele mai mici fonduri, respectiv sub 4% din PIB, faţă de 8,3% cât este media europeană.
La modul teoretic şi declarativ, sectorul sănătăţii s-ar afla într-o reformă activă. În realitate, autorităţile incizează tot felul de soluţii şi experimente dureroase (vezi procesul de comasare sau reprofilare a spitalelor) fără ca autorităţile să comunice convingător măsurile pe care le implementează, fapt ce dovedeşte că nici măcar nu deţin studii de impact ale acestor măsuri. Singurul lucru care se vede şi se simte este acela că fondurile bugetare destinate sănătăţii abia ajung pentru plata salariilor modeste din spitale, fără a mai rămâne bani pentru medicamente şi aparatură medicală.
Fără fonduri şi fără o puternică forţă de muncă în sănătate, nu se poate vorbi de progrese în sistem. Cu un personal prost plătit şi cu riscul permanent de contaminare chiar în interiorul unităţilor sanitare din lipsa materialelor elementare de prevenţie nu se va putea ajunge la siguranţă medicală şi la performanţă.
Or, dacă vrem, într-adevăr, să aspirăm la o reformă reală, primii paşi ar trebui făcuţi spre o mai bună pregătire a personalului medical, spre remunerarea acestuia în raport cu eforturile depuse şi spre îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
Decizia Ministerului Sănătăţii de a închide 67 de spitale din micile localităţi urbane încalcă flagrant subsidiaritatea locală şi nu are nici o justificare economică sau medicală. Ministerul calcă în picioare legislaţia şi nu ţine seama că desfiinţarea spitalelor şi reprofilarea acestora în cămine pentru persoane vârstnice nu se pot înfăptui decât prin hotărâri ale autorităţilor publice teritoriale.
Cavalcada închiderilor de spitale şi blocarea finanţărilor demonstrează că nu există un plan şi o viziune de reorganizare a sistemului sanitar. Este imoral şi condamnabil ca, din motive economice de conjunctură, să faci reduceri de cheltuieli pe spatele şi pe sănătatea populaţiei. În loc să modernizeze spitalele, guvernul le închide. În loc să majorezi salariile, guvernul împinge personalul medical la migraţiune spre alte ţări.
Ion Cîlea
Preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea
