Porumbul este una din cele mai importante plante de cultură de pe planeta noastră. Boabele sale se utilizează în alimentaţie, în industrie şi în furajarea animalelor.
Boabele de porumb au o largă întrebuinţare în industria spirtului, amidonului, dextrinei şi glucozei. Din germenii acestora se extrage ulei de foarte bună calitate, întrebuinţat frecvent în alimentaţia dietetică. După datele FAO, din producţia mondială de porumb circa 21% se foloseşte în alimentaţia oamenilor, 72% în hrana animalelor şi 7% în industrie.
Deosebită importanţă pentru hrana animalelor o prezintă porumbul masă verde sau însilozat. Porumbul pentru siloz, recoltat în faza de lapte-ceară, asigură la hectar, cu excepţia sfeclei furajere, cel mai mare număr de unităţi nutritive având costul de producţie cel mai scăzut. Tulpinile de porumb cultivat pentru boabe (cocenii) prezintă, de asemenea, un interes deosebit pentru hrănirea animalelor. Prin adaos de uree şi melasă, cocenii de porumb însilozaţi îşi ridică mult valoarea nutritivă şi pot constitui unul dintre nutreţurile suculente de bază pentru rumegătoare în perioada de iarnă.
Porumbul s-a extins în cultură şi datorită unor particularităţi biologice deosebite. Astfel, enumerăm: porumbul rezistă bine la secetă şi căldură; are puţine boli şi puţini dăunători; se poate cultiva pe terenuri şi în condiţii climatice foarte diferite; suportă monocultura; fiind prăşitoare lasă terenul curat de buruieni; constituie o bună premergătoare pentru foarte multe plante, chiar pentru grâul de toamnă; valorifică bine îngrăşămintele organice şi minerale; reacţionează foarte puternic la irigaţie; poate fi semănat şi pentru nutreţ şi chiar pentru boabe ca o a doua cultură, după orz sau alte plante cu recoltare timpurie; are coeficient de înmulţire foarte mare; prin însuşirea sa de plantă unisexuat –monoică permite obţinerea comodă a hibrizilor foarte productivi. Prin cantitatea mare de polen pe care o produce, porumbul este şi o importantă plantă meliferă şi medicinală.
În economia celearieră a ţării noastre, porumbul deţine locul cel mai important, având cea mai mare contribuţie la producţia totală, cu toate că suprafaţa cultivată reprezintă 49-52% din suprafaţa de cereale.
Din centrul de origine (Mexic, America Centrală, America de sud), porumbul s-a răspândit şi este astăzi cultivat pe glob în variate condiţii de climă şi sol. În emisfera nordică se întâlneşte în Canada, în Rusia până la 58grade latitudine, iar în emisfera sudică până la 42-43%, în Noua Zeelandă.
Cât priveşte altitudinea, porumbul poate fi întâlnit la 3900m în Peru, 2000m pe văile Munţilor Kaşmir şi la 500-800m în Carpaţi.
În Europa, zona principală de cultură a porumbului este situată în jurul cursului inferior al Dunării, aproximativ la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, precum şi în Valea Padului, nordul Spaniei, nord-vestul Portugaliei, sud-estul Franţei şi sud-estul Austriei.
Porumbul se cultivă în America de Sud până în Argentina, în Africa, mai ales în partea de sud şi în Asia mai cu seamă în China, India, Filipine şi Indonezia.
În Statele Unite ale Americii zona principală de cultivare a porumbului se întâlneşte în Statele Minnesota, Nebraska, Iowa, Wisconsin, Illinois, Indiana, Ohio şi Missouri, situate între 40-45 grade latitudine nordică.
Pe glob, porumbul ocupă aproximativ 133 mil. ha, situându-se pe locul trei, după grâu şi orez; producţia totală de boabe depăşeşte 570mil. Tone, iar cea medie pe hectar fiind 43q.
Din producţia totală de porumb, mai mult de jumătate (58%) revine continentului american, din care 48% revin Statelor Unite ale Americii.
Ţările mari cultivatoare de porumb sunt S.U.A., China, Brazilia, Mexic, India, Republica Sud-Africană, Argentina, Filipine, România şi Indonezia.
În România, porumbul se seamănă pe 3-3,5 mil. ha, din care: 70% sunt concentrate în sudul ţării(Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul Moldovei) şi câmpia de vest, unde găseşte cele mai bune condiţii de vegetaţie. În Moldova se cultivă 17% din întreaga suprafaţă, iar în Transilvania, unde climatul este mai puţin favorabil şi cu solul foarte variat, doar 13%.
Sistematică şi hibrizi
Porumbul (Zea mays L.) face parte din familia Gramineae, subfamilia Panicoideae, tribul Maydeae.
Clasificarea speciei Zea mays are la bază caracteristicile endospermului, caracteristici care stau la baza convarietăţilor: Zea mays indurata, Zea mays indentata, Zea mays amylacea, Zea mays saccharata, Zea mays everta, Zea mays tunicata, Zea mays amyleosaccharata, Zea mays ceratina.
Zea mays indurata (porumb cu bobul tare) prezintă un endosperm cu o textură cornoasă în cea mai mare parte a sa; stratul amidonos se gaseşte în cantitate foarte mică în jurul embrionului. În unele lucrări de specialitate este denumit porumb „sticlos”. Are bob neted şi lucios, de culoare albă, galbenă, violacee, portocalie sau roşie. Se disting forme cu bobul mare şi forme cu bobul mic, iar din punct de vedere al perioadei de vegetaţie, de la forme timpurii până la forme foarte târzii. Este originar din zona muntoasă subtropicală a Americii Centrale; în prezent este răspândit pe tot globul.
În România, porumbul cu bobul tare s-a cultivat în cea mai mare parte a suprafeţelor semănate cu această plantă. Deosebit de valoroase sunt soiurile Hângănesc, Cincantin, Galben timpuriu, Scorumnic, Portocaliu de Tg. Frumos, Arieşan, Bănăţean, Românesc de Studina şi Dobrogean, precum şi numeroase populaţii.
Porumbul îndurata are o largă răspândire în Italia şi constituie „tipul comun de porumb sticlos”.
Zea mays indentata (porumb dinte de cal) are endospermul cornos numai pe laturile bobului. Prin uscare, partea făinoasă se contractă, fapt ce determină o depresiune asemănătoare mişunei dintelui de cal, de unde vine şi denumirea varietăţii. Culoarea poate fi albă, galbenă, violacee sau roşie; plantele sunt viguroase şi cu capacitate de producţie foarte ridicată.
Convarietatea indentata este originară din Mexic şi are cea mai largă răspândire în cultură. În România s-a introdus în anul 1906 din Argentina; s-au cultivat soiurile ICAR 54 şi Lester Physter, foarte productive, iar în prezent majoritatea hibrizilor zonaţi aparţin acestei convarietăţi.
Zea mays everta (porumbul de floricele) prezintă boabe mici (masa a 1000 de boabe este cuprinsă între 40 şi 140 g), lucioase, de culoare albă argintie, uneori galben-portocalie, roşie, albastră şi chiar neagră. Vârful boabelor este ascuţit sau rotunjit; endospermul are textură cornoasă (sticloasă), cu excepţia unei porţiuni reduse din jurul embrionului. Punând boabele la prăjit, apa din grăunciorii de amidon se transformă în vapori şi, presând spre exterior, sparge învelişul bobului; endospermul îşi măreşte volumul în forma unei mese albe spongioase, rezultând aşa-numitele floricele. Porumbul everta formează numeroşi ştiuleţi, are capacitate mare de lăstărire şi se pare a fi primul porumb cultivat.
Sub denumirea de hibrizi de porumb se cuprind numai cei obţinuţi pe baza liniilor consangvinizate. În comparaţie cu soiurile, hibrizii asigură, în medie, un spor de producţie de 40-50%.
Hibrizii de porumb sunt: simpli –HS(obţinuţi între două linii consangvinizate); dubli –HD(obţinuţi între doi hibrizi simpli) şi triliniari –HT(obţinuţi între un hibrid simplu şi o linie consangvinizată).
Hibrizii de porumb au fost introduşi în cultură în anul 1957 şi numai după 5 ani, pe întreaga suprafaţă semănată cu porumb s-a folosit sămânţă hibridă.
În S.U.A. şi apoi şi în alte ţări, hibrizii dubli au constituit forma hibridă determinantă, dar şi în ţara noastră, hibrizii dubli s-au cultivat în exclusivitate mulţi ani.
Datorită progreselor înregistrate în amelioararea capacităţii de producţie a liniilor consangvinizate, treptat, s-au extins în cultură hibrizii simpli, deoarece aceştia realizează o mai evidentă exprimare a fenomenului heterozis în generaţia întâia, comparativ cu hibrizii dubli. Ei se evidenţiază în cultură printr-o aproape perfectă uniformitate a ştiuleţilor, printr-o uniformitate mai mare a plantelor şi a inserţiei ştiuleţilor, prin capacitate de producţie mai ridicată, rezistenţă mai bună la factorii nefavorabili şi o mai bună capacitate de adaptare la diverse condiţii pedoclimatice.
Aceste însuşiri ale hibrizilor simpli i-au făcut în ultimul deceniu dominanţi în cultură. Şi în ţara noastră, din cei 26 hibrizi prezentaţi şi descrişi în catalogul elaborat de ICCPT –Fundulea, 19 sunt simpli şi 4 dubli.
Hibrizii de porumb ce se cultivă într-o zonă sau într-o exploataţie agricolă trebuie să răspundă unor cerinţe: perioada de vegetaţie să permită maturitatea plantelor; să dispună de o capacitate de producţie cât mai ridicată şi cât mai constantă de la un an la altul; capacitate de adaptare la condiţii de cultură; rezistenţă la cădere şi frângere; rezistenţă la boli.
În funcţie de perioada de vegetaţie, în prezent sunt creaţi hibrizi de la timpurii (cu perioada de vegetaţie de 100-115 zile), până la hibrizi tardivi(cu perioada de vegetaţie mai mare de 145 zile).
Fiecare hibrid cu perioada de vegetaţie(răsărire-maturare) exprimată în zile se încadrează în clase de maturitate convenţională fixate de FAO (100-200-300-400-500-600-700-800); cei mai timpurii hibrizi fac parte din clasa FAO 100, iar cei mai târzii din clasa FAO 800.
Capacitatea de producţie a hibrizilor de porumb diferă cu perioada de vegetaţie; sunt mai puţin productivi hibrizii timpurii şi mai productivi hibrizii tardivi.
Datele din cercetare pun în evidenţă diferenţa de producţie foarte mică între hibrizii semitardivi şi tardivi. Nu este spectaculoasă nici diferenţa de producţie între hibrizii semitardivi şi semitimpurii. Din aceste considerente, exploataţia agricolă alege hibrizii care îi aduc cele mai mari avantaje în ansamblul activităţii de exploataţie, cunoscându-se că, cu cât terenul se eliberează mai devreme în toamnă, cu atât mai bine se pregăteşte recolta anului viitor(lucrările şi fertilizarea solului etc.).
Exprimarea capacităţii de producţie a hibrizilor de porumb are loc numai în condiţii optime de vegetaţie. Aceste condiţii nu pot fi însă asigurate în toţi anii de cultură, unii factori fiind în afara posibilităţilor umane de modificare. În unii ani, hibrizii de porumb pot fi afectaţi de perioade de secetă, de perioade cu temperaturi excesive(arşiţe), alte ori de carenţe în nutriţia minerală etc. Asemenea condiţii constituie pentru mulţi hibrizi factori ce pot produce mari pierderi în producţia de boabe. Nici unui hibrid nu i se pot asigura condiţii optime de vegetaţie. Din această cauză, un hibrid care se adapteză bine la condiţiile de vegetaţie, în general variabile, trebuie preferat unuia care asigură producţie maximă într-un an, dar în anii următori se menţine sub medie.
Plantele de porumb sunt atacate de numeroase boli. Unii agenţi patogeni sunt prezenţi pe sămânţa de porumb de semănat(Fusarium spp., Nigrospora spp. etc.) instalaţi pe aceasta încă din anul producerii. Alţi patogeni(Phoma spp., Pythium spp., Rhizoctonia s.a.) trec din sol pe boabe sau plantule în timpul răsăririi, determinând putrezirea acestora. O serie de agenţi patogeni produc boli foliare (Helminthosporium, Fusarium, Puccinia ş.a.), iar alţii sunt prezenţi pe tulpină, colet şi rădăcină(Fusarium, Helminthosporium, Alternaria, Rhizoctonia ş.a.) cauzând frângerea şi căderea plantelor.
Cea mai mare importanţă pentru starea sanitară a culturii de porumb o prezintă rezistenţa genotipului(hibridului) la boli. În caracterizarea hibrizilor creaţi de ameliatori se menţionează rezistenţa lor la boli, îndeosebi la fuzarioză şi helmintosporioză. Unii hibrizi sunt caracterizaţi ca rezistenţi, alţii rezistenţi la unele boli, mijlociu de rezistenţi la altele, iar alţii sunt caracterizaţi ca toleranţi. Într-un mediu favorabil bolii, hibridul poate fi afectat dacă este considerat numai tolerant sau mijlociu de rezistent. În asemenea situaţii trebuie luaţi pentru cultivare numai hibrizii rezistenţi, cel puţin la bolile care găsesc zone condiţii corespunzătoare de dezvoltare, chiar dacă potenţialul lor productiv este mai redus.
Dintre cei peste 100 de hibrizi de porumb existenţi în ţara noastră, mare parte au fost creați în România, dar se întâlnesc şi mulţi hibrizi originari din S.U.A. şi foarte puţini din alte ţări.
Particularităţile lor biologice permit cultivarea la densităţi mari, la maturitate plantele rămân încă verzi, putând fi astfel folosite cu rezultate bune după recoltare în hrana animalelor, fie direct, fie însilozate. Cel mai bun exemplu fiind recolta obținută anul trecut, la Ziua Porumbului când s-a stabilit un record absolut de producție respectiv 15,207 kilograme la hectar, folosind hibridul DEKALB , DKC5830.
