În cadrul Colecției „Memoria Historiae”, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Varsanufie, la Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului apare volumul romancierului Dinu Săraru, Râmnicul meu.
„Cartea de față – remarcă Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie în predoslovia intitulată Râmnicul Domniei Sale – reliefează marea dragoste pe care Dinu Săraru a purtat-o de-a lungul întregii sale vieți orașului în care s-a născut și a crescut, de unde a zburat către abisul nestingherit al slovelor. În acest volum întâlnim, în amintirile suave, boieri cu case somptuoase, țărani cu care încărcate cu struguri sau cu alte bucate, birjari respectuoși, profesori erudiți care au marcat viața atâtor generații, colonei – eroi de război, ierarhi cu viață sfântă, într-un cuvânt, un tablou complet al Râmnicului de altădată.
În ziua de astăzi însă, vorbind despre Râmnicul de altă dată nu se poate trece cu vederea chipul celui care ani de-a rândul și chiar și în prezent ca un herb marchează cultura și viața socială din capitala Olteniei de sub munte. Râmnicul fără Dinu Săraru nu ar mai fi același Râmnic. Personalitatea acestui om de cultură este atât de mare, încât nepunându-l pe piedestalul ce i se cuvine, lipsim Râmnicul de unul dintre pilonii acestuia. La manifestările culturale legate de împlinirea a optzeci de ani de la nașterea marelui om de cultură al neamului românesc, Răzvan Theodorescu afirma: pe orice a pus mâna Dinu Săraru, cultural vorbind, s-a preschimbat într-un succes. …”
Autorul însuși subliniază că „Râmnicul meu e un amestec mereu fericit şi miraculos între un trecut azi atât de îndepărtat, în care se cuprinde copilăria mea şi descoperirea lumii, şi istoria brutal nouă a oraşului acelei copilării la care am fost, entuziast, şi martor şi căuzaş, ca şi când aş fi participat la facerea lumii”.
Gândul acesta îl mărturisea Domnia Sa la împlinirea vârstei de șaptezeci de ani, iar publicarea discursului rostit la recepția festivă organizată cu acel prilej a însemnat, iată, cincisprezece ani de la acel moment, o permanentă invitație de a reconstitui, prin prisma tablourilor zugrăvite de penița atât de inspirată, plină de metaforă și purtată cu o rară plăcere a „detaliilor”, a farmecului orașului copilăriei sale.
Alcătuirea discursului îi oferea de altfel bucuria de a se „scufunda în apele aducerilor aminte răcoritoare şi parfumate, cum erau numai apele Oltului sub podul de fier dinaintea căii ferate, însoţite în curgerea lor mereu tânără şi strălucitoare sub cerul care împrumuta sticlirea de marmură a Malului Alb, de şuieratul prelung, sfâșietor, al trenurilor care venind dinspre câmpie se pregăteau să intre în defileul de piatră vânătă al munţilor albăstrind zarea dincolo de porumburile care, toamna, veneau curajoase până la porţile dinspre Ardeal ale oraşului”, iar cititorului îi oferă bucuria de a descoperi, deopotrivă cu toate stările sale sufletești, chipurile transformate în personaje de roman ale tuturor celor care i-au marcat existența pentru totdeauna.