Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii
- ortodoxia are adevăratul înțeles al morții–
Ierom. Antim Motorga
Frați creștini,
În relatările scripturistice ale Sfântului Evanghelist Luca ce s-au citit în această Duminică, calculată a fi a XXIV-a după Rusalii, aflăm de alte două minuni pe care le face Mântuitorul Hristos. ( Luca 8, 41-56) Veridicitatea și fidelitatea redării lor reiese și din faptul că ceilalți evangheliști Matei și Marcu dezvăluie întocmai aceleași minuni care se întâmplă în același fel. Mai marele sinagogii iudeilor, Iair, vine în întâmpinarea Domnului Hristos, înconjurat ca de fiecare dată de ucenici și de mulți oameni, și Îl roagă „să intre în casa lui, fiindcă avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi aceasta era pe moarte.” Mântuitorul întârzie să-i dea un răspuns datorită unei alte întâmplări, căci în tot acest timp o femeie „care avea de doisprezece ani curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată avuţia ei şi de către nici unul nu putuse fi vindecată, apropiindu-se ea pe la spate, s-a atins de poala hainei lui Iisus şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.” Pentru această minune, care se săvârșește în chip tainic, Mântuitorul Iisus alege să o vădească pe femeie în fața tuturor, nu spre a o rușina, ci spre a-i arăta credința ei puternică, lăsând la o parte teama ei de a nu primi pedeapsa mozaică reieșită din faptul că necurată fiind s-a atins de altcineva. Credința femeii a fost cea care a cauzat imediata părtășie din izvorul tămăduirilor înveșnicit în Persoana Mântuitorului. Credința ei a fost pricina zicerii: „s-a atins de Mine cineva, căci Eu am simţit puterea care a ieşit din Mine”, și tot așa: „îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace.”După această minune la care este părtaș și Iair, una dintre slugile sale îi zice: „a murit copila ta; nu mai osteni pe Învăţătorul.” Iisus aude cuvântul și nu-l lasă pe Iair să se cufunde în valurile necredinței, ci îi dă nădejdi bune, mergând la casa lui, oprind cântările instrumentale de jale și rostind cu voce paradigma: „n-a murit, ci doarme”.Și zice mai departe evanghelistul că „ei L-au luat în râs, ştiind bine că a murit.”Ei L-au luat în râs pentru faptul că aveau o altă cunoștință despre moarte, îi dădeau un alt înțeles și îi trăiau un alt sens. Pentru ei era finalitatea, de aceea „știau bine” că fata lui Iair murise. Moartea li se tâlcuise lor a fi ceva de spaimă, dar Hristos arată că spaimă este morții a se întâlni cu Dătătorul Vieții. Minunile învierilor din morți, a lui Lazăr și a fiului văduvei din Nain, se fac premergătoare învierii Domnului. Ele pregătesc terenul minții spre a putea fi crezută Învierea Domnului și dau arvuna darurilor pe care Domnul le făgăduiește: „ Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac.”(Ioan 11, 25-26) Cu această putere, Domnul aduce în fata lui Iair duhul ei, în același trup în care fusese mai înainte, și o înviază, poruncindu-le lor să-i dea să mănânce, ca o adeverire a învierii și nu a nălucirii.
În conștiința civilizațiilor vechi și moderne moartea a avut cele mai multe interpretări și sensuri. În mitologia aztecilor, mayașilor și incașilor moartea este acceptată și privită ca o cerere din partea divinităților, de unde și practica de sacrificii umane. Slavii antici credeau că zeul Veles, înfățișat ca un șarpe, păzea lumea celor morți, făcându-le acestora mult bine și deci pentru ei iadul nu era deloc un loc al pedepselor. La fel în mitologia etruscă lumea morților era bogată în plăceri. Pentru popoarele germanice și scandinavemoartea era un eveniment tragic, pentru gali și celți moartea era începutul unei alte vieți. Dacii lui Herodot se credeau nemuritori, moartea nefiind decât o cale de a merge în sânul lui Zamolxe. Grecii antici erau înspăimântați că ajungeau pe tărâmul lui Hades pentru totdeauna. Platon arăta insă că adevărata moarte a sufletului era întemnițarea lui în trup. Budiștii susțin că omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaștere. Musulmanii cred că moartea vine ca o amorțeală până la înviere. Romano- catolicii și-au îndulcit amărăciunea provocată de gândul morții cu ideea unui purgatoriu curățitor pentru toate sufletele, punând astfel în desuetudine toate Sfintele Taine și lăsând îngăduință păcatului. Căci dacă știu că voi trece printr-un foc curățitor și ies din el izbăvit, trecând astfel în rai, ce rost mai are să mă mai străduiesc acum, cât trăiesc pe pământ, să duc o viață cucernică? Adevăratul înțeles al morții este necesar întrucât determină viața noastră de pe pământ și în speță lucrarea ce trebuie exercitată asupra sufletului.
Adevăratul înțeles al morții îl avem în ortodoxie. El ne-a fost lăsat de Mântuitorul Hristos, propovăduit de Sfinții Apostoli, apărat de Sfinții Părinți și păstrat în cadrul Bisericii. Cele mai grăitoare realități le aflăm de la Sf. Apostol Pavel, în scrisoarea sa pe care o trimite romanilor încreștinați, arătându-le ce înseamnă a muri cu adevărat. Că zice în cap. 6, 3-11: „Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui, Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului.”Botezul este astfel prima Taină care ne „altoiește” pe moartea lui Hristos „pentru a nu mai fi robi ai păcatului”. Scufundați în apa sfințită și înnoiți în numele Sfintei Treimi, înțeleasă drept, deja suntem părtași ai morții, dar nu ai morții obștești ci ai morții lui Hristos, celei dătătoare de viață și de libertate. Murim pentru prima dată ca să putem fi liberi. Apoi Taina Spovedaniei ne mai exersează capacitatea de a omorî mândria, căci spunându-ne păcatele cu voce, murim sinelui nostru care ne determină să păstrăm tăcerea păcatului. Împărtășindu-ne cu Sfintele Taine intrăm în deplina comuniune a morții jertfelnice de pe Cruce a Mântuitorului, punând astfel de fiecare dată piciorul în pragul Învierii. Moartea este astfel trăită la maxim de dreptslăvitorii ortodocși încă din prezent. Moartea aceasta asumată ne dă adevărata libertate, care este scoasă de sub jugul păcatului. Câți trăiesc crezând că sunt liberi, nedorind să moară în aceste realități ființiale ortodoxe, sunt de fapt cât se poate de robiți, ori păcatului, ori minților lor, ori, mai grav, înșelăciunilor diavolești. Moartea trăită de pe acum ne pune înainte mereu zorii Învierii. Să avem parte și noi de această înviere alegând să murim zilnic, așa cum simțim în practicarea metaniilor, ca să putem învia.
