Bunica ziaristului Silviu Popescu a împlinit 102 ani! LA MULȚI ANI!

Mama Mare se încăpaţânează să traiască!

Bunica mea se încăpăţânează să traiască! Împlineşte, astăzi, 102 ani şi ne dă, tuturor acelora pe care îi numeşte, «ai miei», o lecţie de viaţă uluitoare.

Nu mai vede bine, deşi ne recunoaşte, nu ne mai aude decât dacă vorbim foarte tare, dar ne răspunde, cu acelaşi tâlc, ca odinioară, când eram copii şi ne facea roşii prăjite, un aliment minune, o reţetă pe care am încercat-o de sute de ori, dar nu am reuşit-o, niciodată. Am, de fiecare dată când vad roşii, nostalgia „madeleinelor noastre”, din casa de la Greci şi a farfuriilor pe care le lustruiam, până deveneau adevărate oglinzi.

Din casa de la Greci, unde trăieste şi astăzi, bunica apare mereu, în mintea mea, ca un profesor de viaţă. În fond, noi nu-i spuneam Bunica, ci Mamă, Mama Mare, noi, nepoţii, dar şi copiii ei, Eugen, Lizica-Elena (mama mea) şi Loli, despre care, cred, nimeni nu mai stie că se numeşte Aurora. Eugen este deja un înger, dar mama şi Loli trăiesc. Mama la Paris, iar Loli are grija de Mama Mare, de ani buni, în casa familiei Florescu de la Greci.

Loli și-a asumat-o pe mama mare, ca orice copil care rămâne cu părintele în vârstă, asumându-și, doar pentru ea, casa și averea, ceea ce a mai rămas, dar asta e o altă poveste, spre disperarea maică-mii, exclusă, ca și frate-său, de la moștenire.

Florescu a fost Tata Mare, un învaţător sărac, spune şi astăzi, cu o cruzime dezarmantă, ca şi când ar vrea să se scuze pentru o mezalianţă, Mama Mare. Sărac, dar înţelept, un barbat cuminte, care a mai luat-o şi razna, când s-a îndragostit de o splendidă refugiată din Basarabia, înainte de Război. Dar a trecut, ea a avut rabdare să-i treacă lui Mitică învolburarea dragostei târzii, avea o familie de crescut. L-a așteptat, apoi, sa revină din Cadrilater, unde tata mare fusese trimis de Rege să-i invețe alfabetul românesc pe puii de români.

Mama Mare a fost o Greceanu, fiica lui Carp Greceanu, fost «Inspector al Școalelor», până la al doilea război şi descendenta unei familii de boieri de ţară, a căror «Diplomă de Boierie» am ţinut-o în mâna şi eu şi mi-am întiparit-o în minte, ca să nu uit cine sunt şi de unde vin.

Grecenii, îmi spunea anul trecut Săraru, erau atât de bogaţi, pe vremea aia, încât, cand dădeau drumul la vite, se înşirau pe câtiva kilometri, până se întâlneau, la Milostea, cu ale celuilalt boier din zonă, al cărui nume s-a șters din memorie, probabil, din cauza spiritului meu concurențial. Era, zicea Maestrul, un adevărat spectacol, un fluviu de vite şi zeci de oameni, care trebuiau să le despartă, ca să nu se încurce bogăţiile.

Şi, totuşi, nici eu nu am moștenit nimic din această bogaţie. A rămas doar Casa de la Vale, o ruină, pe care s-au ambiţionat s-o repare Petri şi Aura, la care a muncit, cu pasiune, şi tata, săracul, care se odihneşte astăzi la Pantin, pe Allée des Erables Planes, lângă Paris.

Cum a fost posibil, Mamă Mare, să pierdem toata averea, am întrebat-o. Ce destin, ce blestem, ne-a dus pe toţi departe de filonul boieresc, din care, vrem, nu vrem, ne tragem? Cum de-am scăpătat?

«Mamule», zice Mama Mare, a trebuit. A trebuit. Au venit ruşii, apoi comuniştii. A trebuit să fim bine şi cu unii şi cu alţii, altfel, tu nu mai erai. Poate nici noi. Să-ţi spun cum ne-au luat ruşii tot ce aveam în casă, cum se îmbătau şi trăgeau cu puştile din casă spre stradă?

Cum ne-au presat, mai târziu, comuniştii, mai rău decat raii de dinainte de razboi? Vrei toate poveştile astea? Nu-ţi trebuie, nu mai poţi face nimic, trebuie să mergi înainte, spre alt destin, al tău, care nu e la fel cu al nostru.

Oamenii se schimbă, epocile îi schimbă, iar dacă vrei să trăieşti trebuie să faci pace cu toată lumea, să nu te pui de-a curmezişul, cu vita mare, că te împunge. Să stai, binişor, de o parte, să respecţi şi să ceri să fii respectat. Să suferi, dar să nu ştie nimeni. Să plangi la tine acasă, dar să nu te audă nimenea, dar la serviciu să fii corect şi demn. Să nu faci rău, pentru că oamenii se unesc şi îţi vor face ţie un rău şi mai mare.

Să nu te arăţi bogat, căci pizma lumii ucide.

Concordia, ca şi numele ei, a fost filozofia bunicii mele, care şi astăzi se încăpăţânează să traiască. Până mai acum câţiva ani, când nu împlinise suta, Concordia Florescu arbitra, cu succes, scandalurile mărunte ale neamului. Profesia ei de credinţă a fost blândeţea.

Cat despre avere, am înțeles că adevarata mea moștenire a rămas sculptată în cuvintele ei, în poveștile pe care le-am auzit de la ea.

Când o întreb ce să-i aduc de la Paris, îmi răspunde: cașcaval și ciocolată! Cașcaval și ciocolată, bine, fie!

I-am adus ciocolată și cascaval, ultima dată, iar ea mi-a spus că va trebui, într-o bună zi, să se plimbe prin Cer. M-a rugat să nu-i uit cuvintele: ” vorbele frumoase, aduc foloase!” . M-a pus să le repet, de câteva ori, să fie sigură că nu le voi uita.

Îi povestisem, ca un fraier, cum am fost linșat la Râmnic, de ceea ce numesc eu un grup de crima organizată, compus dintr-o directoare de bancă, de soțul ei, executor al băncii unde era soția sa directoare, de fratele și cumnatul lor, executor pe langa Curtea de Apel din Pitești, unde vicepreședintă era soția lui.

Acești neoameni mi-au distrus ziarul, firmele, mi-am pierdut apartamentul, cariera universitară, familia, tot ce aveam, sub ochii îngăduitori ai judecătorilor și procurorilor vâlceni. M-au programat să repet destinul neamului meu.

Mama Mare a zis să-i las în pace si să plec. Pentru ca a fost diplomată toata viața ei, mi-a arătat calea, spre diplomație, fie ea și culturală.

Așa m-am refugiat la Paris, la ICR. Mama Mare a avut dreptate!

Cu politica asta a făcut întâi suta, astăzi 102.

Doamna Concordia Florescu, din Mateeşti, a împlinit 102 ani!

E o știre, iar asta nu pentru că e bunica mea, ci pentru că este, probabil, printre cei mai în vârstă locuitori al judeţului Vâlcea.

Da, se încăpăţânează să trăiască şi eu primesc fericit exemplul încăpăţânării dânsei.

La Mulţi Ani și mulțumesc, Mamă Mare !

Silviu Popescu
Paris, 23 August 2016