Am citit tot felul de păreri pe diverse bloguri despre jurnalişti, unele părtinitoare, altele critice. Mulţi consideră că a fi jurnalist nu e mare lucru, că oricine are un dram de inspiraţie şi se pricepe la scris poate să devină jurnalist. Că nu îţi trebuie cine ştie ce pregătire, şi dacă ai mâini, ochi, picioare, un carnet pentru însemnări şi mult timp liber, atunci poţi deveni reporter. Eu nu am să mă hazardez să dau o definiţie a jurnalistului; nu pentru că nu am înţeles până acum care este rostul unui jurnalist, ci pentru că fiecare dintre cei care au păşit pe acest drum trebuie să îşi formeze propria părere, iar asta se face doar prin experienţă. Multă experienţă pe baricadele jurnalismului.

Acum, depinde foarte mult şi de ceea ce ne propunem ca viitori jurnalişti, pentru ca întotdeauna există două variante: cea dreaptă, bazată pe principii, şi cea la care ne adaptăm „din mers”.

Meseria de jurnalist se aseamănă, în multe puncte, cu cea de medic. Spun asta pentru că prima meserie pe care am îmbrăţişat-o a fost aceea de asistent-medical generalist, ocazie cu care am avut şansa să descopăr adevărata lume din sistemul medical românesc, cu bune şi rele. Deşi majoritatea reportajelor tv ne vorbesc despre cadre medicale acuzate de malpraxis, de medici care refuză să trateze un pacient în mod corespunzător dacă nu este mulţumit de conţinutul plicului primit, există mulţi medici care nu au uitat jurământul lui Hipocrate. Am avut ocazia să lucrez cu medici care au tratat pacienţi lipsiţi de posibilităţi financiare cu acelaşi interes cu care au tratat pacienţi cu o situaţie bună sau foarte bună.

Îmi aduc aminte de o întâmplare din anul II, când făceam practică şi în Policlinica Judeţeană – spun „şi” pentru că obişnuiam să îmi „bag nasul” pe orice secţie ştiam că am ceva de învăţat -. Era dimineaţă, puţin trecut peste ora 9.00, când a intrat în cabinet un domn cam la 40-45 de ani. Se plângea de dureri abdominale la orice efort, şi era îngrijorat mai mult de faptul că ar putea fi nevoit să lipsească de la muncă dacă medicul ar decide să îl interneze, decât de starea lui de sănătate. Muncea la patron, şi se temea să nu rămână fără loc de muncă. Medicul l-a consultat şi, din păcate, temerile omului nostru s-au adeverit: avea nişte complicaţii serioase, care necesitau intervenţie chirurgicală de urgenţă. Cu lacrimi în ochi a murmurat un „mulţumesc” şi a scos din buzunar câteva bancnote mototolite pe care le-a întins medicului: „e tot ce am pentru operaţie, îmi cer iertare că nu am mai mult„.

Miloasă din fire cum sunt, mi-au dat lacrimile şi am ieşit din cabinet, pe motiv că aduc biletele de internare – deşi erau destule pe masa domnului doctor -. Am aflat apoi de la doamna asistentă că medicul i-a dat banii înapoi omului, şi că l-a asigurat că va avea cea mai bună îngrijire medicală, urmând să îl opereze chiar dânsul, în acea după-amiază. În plus, i-a promis că va sta de vorbă şi cu patronul lui dacă va fi nevoie, astfel încât să nu îşi piardă locul de muncă. Este doar un exemplu din multe altele despre care însă nimeni nu vorbeşte la tv.

La fel trebuie să fie şi un jurnalist. Să nu uite jurământul de onestitate, şi oricât de multe dificultăţi şi piedici ar întâlni, să nu-şi uite principiile. Pentru că, fără principii, fără o judecată dreaptă, nu suntem altceva decât cutii goale, fără rost.

Un jurnalist adevărat nu mai are viaţă personală, nu aşa cum poate avea o persoană oarecare. Cea mai mare parte a timpului o petrece în redacţie, în faţa calculatorului, la diverse întâlniri, conferinţe de presă, pe banca din parc unde pune cap la cap detalii de ultim moment, căutând informaţii corecte, investigând sau urmărind firul unor evenimente incerte inclusiv pe tărâm străin, unde viaţa îi este  pusă în pericol la orice pas. Un jurnalist adevărat caută mereu acel detaliu care face diferenţa între speculaţii şi adevăr, şi nu se abate de la obiectivitate şi corectitudine, fiind conştient de răspunderea morală pe care o are, prin prisma meseriei alese, faţă de oamenii la care ajunge informaţia sa.

Îmi place să văd filme inspirate din evenimente reale, şi mai ales filme care transmit un mesaj anume. Simt că prin ele îmi îmbogăţesc nu doar cunoştinţele, ci descopăr  puncte de vedere sau abordări ale unor situaţii la care nu m-aş fi gândit, poate, şi care îmi pot folosi pe viitor.  Am făcut o listă cu cele mai bune, din punctul meu de vedere, 5 filme despre jurnalişti pe care le-am văzut până acum, şi pe care vi le recomand şi vouă.

1. A Mighty Heart 2007 (Speranţa moare ultima) – Un film inspirat dintr-un caz real, care te impresionează şi te cutremură în acelaşi timp. „În munca sa, Danny s-a luptat să stea departe de dogme, să facă compromisuri. Nu a reprezentat o ţară sau un steag, ci doar a urmărit adevărul. A fost cel ce a ţinut o oglindă şi a forţat oamenii să se uite în ea. Care ar fi o altă cale mai bună de a respecta lumea?” (Mariane Pearl) În cei 5 ani care au trecut de la moartea lui Daniel Pearl au mai murit 230 de jurnalişti aflaţi la datorie.

2. Nothing but the truth 2008 (Adevărul şi numai adevărul) – Este un film despre confidenţialitate şi datoria pe care orice jurnalist o are de a-şi proteja sursa, indiferent câte presiuni se fac asupra sa, şi câte ameninţări primeşte. Cei care l-au văzut au spus că ar trebui să se ţină un seminar la Facultatea de Jurnalism unde să se dezbată subiectul acestui film.

3. Page Eight 2011 (Pagina opt) – Filmul dezvăluie ultimele zile în serviciu ale unui agent MI5, care intră în posesia unor documente secrete şi compromiţătoare despre guvernul Marii Britanii. Gestul lui Johnny Worricker (Bill Nighy) de a dezvălui totul fără a urmări un câştig din asta pare atipic, cel puţin pentru lumea în care trăim. O lecţie de la care nici un viitor jurnalist nu ar trebui să lipsească.

4.The Life of David Gale 2003 (David Gale) – În situaţia în care se află reporterul din acest film, se poate afla orice jurnalist. Cu numai trei zile înaintea execuţiei sale, Gale este de acord să-i acorde un interviu în exclusivitate reporterului Bitsey Bloom, aflată în căutarea articolului care să-i aducă Premiul Pulizer. Dar Bitsey îşi dă seama curând că a capătat mai mult decât a cerut: însăşi viaţa lui Gale stă în mâinile sale.

5. Frost/Nixon 2008 (Frost/Nixon) – În 1977, 11 interviuri televizate acordate de Richard Nixon gazdei de talk-show David Frost au provocat vâlvă încă de la prima întrebare adresată fostului preşedinte: „de ce nu aţi ars casetele Watergate?” Seria de interviuri David Frost/Richard Nixon a atras cea mai mare audienţã a unui program de ştiri din istoria televiziunii americane. Peste 45 de milioane de spectatori aşteptau cu nerãbdare sã pãtrundã în mintea fostului preşedinte cãzut acum în dizgraţie şi sã afle care au fost abuzurile de putere care au culminat cu demisia sa.

Sursa: https://cutiacupraline.wordpress.com