Varsanufie, starețul de la Pătrunsa: “De acum, pot să plec la pustie”

 

Care este semnificaţia numelui mănăstirii Pătrunsa?

 

Începutul și obârșia Pătrunsei își au anul de referință 1685 când din cauza unei prigoane din zona subcarpatică, mulți dintre locuitorii din satele subcarpatice luau drumul codrilor. Printre ei s-a aflat atunci și o creștină cu numele Paraschiva Modoran, care, în mare grabă, și-a luat un săculeț cu pesmeți în spate și un toiag în mână și a luat drumul codrilor cu gândul de a ajunge pe vârful muntelui unde soțul ei era cioban la stâna de oi. Ajunsă la locul unde se află bisericuța a fost pătrunsă de durerile nașterii și aici, la rădăcina unui paltin, a dat naștere unui fiu căruia i-a dat numele Constantin. Acest copilaș va învăța bine, va deveni călugăr cu numele de Clement, mai târziu stareț la Polovragi și Horezu și în cele din urmă episcop al Râmnicului. Deci episcopul Clement al Râmnicului în anul 1740, când se afla pe scaunul Episcopal, pune pentru prima oară piatra de temelie pentru schitul Pătrunsa în memoria mamei sale Paraschiva Modoran, exact în locul unde l-a născut.

 

Ce frumoasă poveste!

 

După aceea a fost o perioadă foarte îndelungată în care la Pătrunsa își găseau adăpostul sihaștrii cei mai vrednici ai munților Carpați știind din memoriile Înaltului Bartolomeu că și Înaltul prefera schitul Pătrunsa ca loc de refugiu și de meditație, loc unde a scris numeroase pagini de carte. În anii 90, nu existau mai mult de 2-3 viețuitori, exista bisericuța actuală, care anul acesta va fi resfințită, pe 14 octombrie, și un singur corp de chilii. Așa am găsit și eu Pătrunsa atunci când am venit aici pentru prima oară.

 

Dar ați rămas aici.

 

Nu am rămas decât pentru un an de zile. Părintele stareț a spus că vrea să mă formeze la o mănăstire de obște pentru prima oară apoi să mă reîntorc la Pătrunsa, fapt care s-a și petrecut pentru că m-am reîntors la mănăstirea mea, la Frăsinei, unde am stat 5 ani de zile și la reântoarcere am rămas la mănăstirea Pătrunsa.

 

Trecerea la viața monahală când a fost?

 

Am devenit monah la mănăstirea Pătrunsa după reântoarcerea de la mănăstirea Frăsinei, când starețul de atunci, David Stoica, un bun călugăr, dar totodată era și bolnav, a trebuit să renunțe și să caute o altă mănăstire.

 

Ce mai face părintele? Mai trăiește?

 

Este un venerabil stareț la Sădinca în județul Sibiu, unde a reușit să clădească, pe un teren unde nu exista nimic, o adevărată cetate monahală. Încă din perioada când era la manăstirea Pătrunsa, părintele David atrăgea foarte mult popor prin rugăciunile pe care le făcea, prin cântări care pătrundeau în sufletul credincioșilor și prin sfaturile de la spovedanie. Așa a cunoscut și Pătrunsa un părinte stareț David căutat de foarte multă lume.

 

Dintr-o dată, schitul acela cu trei vieţuitori şi cu un stareţ suferind, a înflorit. Ce s-a întâmplat?

 

În anul 1995, părintele David, datorită sănătăţii şubrede, a găsit o soluţie pentru a pleca în altă parte. Atunci am fost chemat şi eu de la mănăstirea Frăsinei unde îl aveam duhovnic pe părintele Ghelasie Gheorghe care m-a îndrumat şi m-a îndemnat să vin la Pătrunsa. Slujba învierii din anul 1995 am făcut-o la Pătrunsa la îndemnul părintelui duhovnic de atunci. În acea perioadă mănăstirea Pătrunsa nu mai avea decât doi fraţi. Fraţii aceştia aveau o săptămână sau două de mănăstire şi intenţionau să devină călugări, fapt ce s-a şi întâmplat, ei sunt acum părintele Siluan, care este stareţ la mănăstirea Pahomie, şi părintele Macarie care este economul mănăstirii Pătrunsa. Cu ei am făcut atunci prima Înviere. A fost un lucru care ne-a surprins pentru că noi nu aveam preot acolo, nu eram pregătiţi nici din punct de vedere material, nu aveam absolut nimic. Cu toate acestea, am ţinut slujba Învierii şi oamenii care veniseră la slujbă au fost foarte mulţumiţi.

 

Sfinţia voastră eraţi atunci călugăr?

 

Eram călugăr. Am rămas la Schitul Pătrunsa. În scurt timp, din cauza faptului că părintele David a plecat, trebuia să aleagă un nou stareţ şi atunci Înalt Preasfinţitul şi Mitropolitul Irineu, care era pe atunci Episcop Vicar, au făcut ca să mă aleagă pe mine pentru că mă cunoşteau ceva mai bine. De atunci şi până în prezent mă aflu la mănăstirea Pătrunsa cu toate îndatoririle care se cuvin unui părinte stareţ. În scurt timp, locul a atras numeroşi fraţi de mănăstire şi călugări, s-a format o obşte care ajunsese la 30 de vieţuitori. Majoritatea ţăranilor care aveau terenurile învecinate în jurul schitului au preferat să le vândă pentru că era foarte greu cu transportul recoltelor până în Bărbăteşti. Astfel, cu destulă uşurinţă am reuşit să ne împroprietărim mănăstirea cu numeroase terenuri, inclusiv un teren pe care se află acum actuala mănăstire, cea cu hramul Sfântului Ioan Evanghelistul. Datorită faptului că obştea crescuse, creştinii din împrejurimi erau tot mai numeroşi biserica mică a devenit neâncăpătoare. Se căuta o soluţie. Înalt Preasfinţitul Gherasim, care era episcopul Râmnicului şi cunoştea foarte bine locul şi ştiind că nu era loc nici măcar pentru construirea unui grajd, în spirit de glumă, a zis că dacă este nevoie va da muntele la o parte şi va construi o biserică. Într-un final, această glumă s-a adeverit şi chiar a construit biserica într-un loc muntos cu ajutorul creştinilor care veneau la mănăstire. Între anii 2002 şi 2006 s-a construit biserica. În data de 20 august 2006, am avut bucuria sfinţirii acestei catedrale din adâncul munţilor Carpaţi. La slujba de sfinţire au participat şi Înalt Preasfinţitul Gherasim şi Mitropolitul Teofan.

 

Zona aceasta a mănăstirii Pătrunsa inspiră pe mulţi la reculegere. Care este starea de spirit a celui care se pustniceşte, care este felul său de a trăi şi ce importanţă spirituală are pustnicia pentru că pustnicia a însoţit creştinismul încă de la început

 

Foarte frumos aţi spus. Locul este foarte atrăgător. Primii mei paşi care se îndreptau spre mănăstire treceau pe aici, pe la Schitul Iezer, spre Schitul Pahomie şi apoi la Mănăstirea Pătrunsa. Atât de surprins am fost, atât de puternică mi-a fost chemarea, încât mi-am zis că aici voi rămâne toată viaţa. Am încercat să rezist peste toate încercările vieţii, peste toate ispitele pe care, inevitabil, trebuie să le înfruntăm. Mai ales ca viaţă de stareţ. Pustnicia se înfrăţeşte cu munţii Carpaţi, cu peşterile, cu natura şi de aceea pustnicii îşi aleg ca loc de vieţuire munţii, locurile îndepărtate şi le-au găsit aici în apropierea mănăstirii pentru că trebuie să fie în strânsă legătură cu mănăstirea de unde pleacă şi cu duhovnicul la care se spovedesc. Pustnicul este într-o ascultare desăvârşită faţă de biserică. Niciodată un sihastru nu face voia lui, face voia lui Dumnezeu revelată în sfintele porunci şi tradiţia bisericii.

 

Plecarea spre pustnicie trebuie făcută cu învoire de la stareţ?

 

Din experienţa bisericii pot să vă spun că sunt multe modele de viaţă pustnică. De la Sfânta Maria Egipteanca, la Cuvioasa Parascheva, la Teodora de la Sihla, la Sfântul Ioan Iacob Românul. Nu există un şablon. Există o singură regulă, care spune că un candidat la viaţa pustnicească, din iubire de Dumnezeu, părăseşte tot ceea ce are mai scump în această lume şi se dedică slavosloviei din iubire pentru Dumnezeu şi pentru apropiaţii săi. Lucrurile acestea se petrec cu binecuvântare, cu sfatul duhovnicului, cel care este cel mai în măsură să hotărască pentru cineva care doreşte să plece la viaţa de sihăstrie. Tradiţia de peste milenii a vieţuirii duhovniceşti spune că un călugăr care doreşte să candideze pentru viaţa de pustnic trebuie să se pregătească şi să se desăvârşească mai întâi în viaţa de obşte. Aceasta este regula generală pe care o urmează majoritatea sihaştrilor.

 

Sunt mulţi pustnici, părinte stareţ?

 

În munţii Carpaţi, din mila lui Dumnezeu, sunt rugători tăinuiţi care păstrează candela rugăciunii neîncetat, au un program foarte bine stabilit, orice secundă, orice respiraţie, orice pas trebuie dovedit, trebuie să fie o manifestare a dragostei lor faţă de Dumnezeu şi faţă de lumea întreagă. Numărul pustnicilor nici eu nu pot să-l cunosc. Cunosc câţiva. Nu îi luăm ca un număr, nu îi luăm ca o cifră, ci îi luăm ca o viaţă duhovnicească pentru că un singur pustnic poate să valoreze mai mult decât o cetate întreagă. Aceşti sihaştri au existat în orice epocă, în orice timp şi ceea ce este îmbucurător pentru noi este faptul că ei există şi astăzi. Aceste învăţături ale Filocaliei pot fi adaptate şi la viaţa de acum. Niciodată nu există nici cea mai mică contradicţie între viaţa de pustnic şi viaţa de obşte. Este o completare, o împlinire reciprocă. Pustnicii întotdeauna spun despre călugării din viaţa de obşte :fericiţi sunt cei care vieţuiesc în viaţa de obşte. Niciodată prin locul de vieţuire nu-ţi dobândeşti şi o superioritate în viaţa duhovnicească. Pustnicia este doar o cale, o tradiţie care te pune cu mai multă uşurinţă în legătură cu Dumnezeu, pentru că pustnicul renunţă la tot ceea ce are şi îşi încredinţează viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu îi spunea sfântului Pahomnie cel Mare, care era printre primii pustnici, că în jurul lui vor fi 5000 de pustnici şi dacă cineva se va atinge de ei, atunci, de lumina ochilor lui se va atinge. Şi cu ce vor trăi aceşti pustnici? Atâţia bărbaţi într-un loc îndepărtat de lume unde nu găsim mâncare? Atunci, Dumnezeu îi spune că el se va îngriji ca fiecare pustnic vrednic să nu ducă lipsă de nimic, numai să stăruiască în această viață plăcută lui.

 

Spuneați mai devreme că și pustnicia are regulile ei, fiecare pas, fiecare respirație sunt știute și măsurate, noi așa am înțeles.

 

Pustnicul este într-o continua luptă cu el însuși. Lupta de a-L iubi pe Dumnezeu, lucrarea secretă și lucrarea tainică a pustnicului este rugăciunea neâncetată. Această luptă este continuă, deloc ușoară, e o luptă în care pustnicul veghează la fiecare clipă, la fiecare gând, la fiecare cuget și caută să nu se îndepărteze nici o clipă de voia sfântă a lui Dumnezeu. Pustnicii se străduiesc foarte mult să-și păstreze mintea curată, să stăruiască în rugăciunea lui Isus. Ei au un program mult mai intens decât noi, care suntem în obște sau cei din viața cetății care au al program și altă rânduială în viața lor.

 

Sfinția voastră cunoașteți acest program.Este secret? Poate fi spus pentru pildă?

 

Nu este nici un secret. Am fost într-un pelerinaj la pustiul din Ţara Sfântă, unde sihaștrii au contribuit foarte mult la crearea Filocaliilor și a altor cărți duhovnicești, am cerut starețului de la sfânta mănăstire Sava, arhimandritul Emilianos, dacă poate să ne dea o rânduială de viață singuratică. Cu foarte multă ușurință a luat o foaie de hârtie și a scris exact programul de la ora 6 dimineața și până la finalul zilei. A scris tot programul pe care îl are un pustnic.

 

Cum era acest program, părinte stareț?

 

Având în vedere faptul că în Palestina este temperatură foarte ridicată, programul este puțin schimbat. Călugării de aici au avantajul că ei nu se pot risipi în locurile exterioare. Terenul este stâncos, sunt peșteri care dăinuiesc încă de pe timpul Mântuitorului. Aici a fost cea mai rodnică pustnicie. De exemplu, chilia sfântului Ioan Damaschin are doar 3-4 mp, un scăunel pe care sfântul Ioan Damaschin a scris Dogmatica, multe rugăciuni către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, alte rugăciuni şi despre fapte alese. Într-un loc atât de restrâns, un mare sfânt al Bisericii Ortodoxe străluceşte pe bolta cerească. În apropierea acestei chilii se află chilia unui renumit pustnic, Ioan Tăcutu care, fiind episcop, părăseşte scaunul Episcopal, intră în mănăstirea Sfântului Sava, care era stareţul aşezământului monahal de atunci, intră ca orice frate începător şi se supune la toate ascultările. Orice călugăr are 12 ore de rugăciune a lui Isus. De aici ne dăm seama că viața de călugăr este o viață dedicată rugăciunii și meditației. Altceva nu mai încape acolo. În acea peșteră nu poți decât să citești și să te rogi neâncetat. Să citești cărți duhovnicești, să rămâi în cugetare ortodoxă, să păstrezi tradiția isihastă. Și alimentația este foarte importantă. Există o hrană pustnicească, cum îi spunem noi. Grâul, folosit și în Egipt, în Palestina, dar și la noi în munții Carpați, este mâncarea de bază în pustietate, suplimentat de ceea ce oferă pustietatea locului. Orice pustietate, din orice lume, poate să asigure oricărui călugăr cele trebuincioase vieții. Nu există loc în această lume unde omul, cu ajutorul lui Dumnezeu sau singur să nu poată să supraviețuiască. Știm de acei călugări din Athos care nu se întâlnesc niciodată cu oamenii pentru că ei și-au ales pentru totdeauna să trăiască în rugăciune neâncetată cu Dumnezeu. Acesta este scopul lor. Rugăciunea pentru lume și dragostea față de cei care nu au timpul necesar ca să se roage.

 

Există la Athos asemenea călugări?

 

Sigur că da! Cunosc 20 de pustnici din România care stau retrași în muntele Athos, care trăiesc o viață după rânduială,care au ca duhovnic pe părintele Iulian și care duc mai departe tradiția isihastă românească .

 

Cât timp ați stat în Palestina?

 

Am stat cel puțin doi ani de zile. După ce vizitam locurile importante, îmi plăcea să mă retrag în pustiul Hozeva, locul unde a stat și marele sihastru al românilor Sfântul Ioan Iacob Românul care are sfintele moaște chiar în mănăstirea Hozeva. Acolo au stat mii de sfinți. Când am pășit pentru prima dată în aceste locuri mi-am zis că este cea mai fericită zi din viața mea pentru că simțeam duhul rugăciunilor acelor părinți de acolo. La început am preferat chiar chilia sfântului Ioan Iacob. Era o chilie acolo sub formă de cuib de vultur unde nu se putea ajunge ușor. Odată ajuns acolo mi-am găsit liniștea și siguranța. Mai târziu, după ce m-am obișnuit cu oamenii, am stat într-un loc unde eram mai puțin expus, dar foarte atent și foarte sigur de ceea ce trebuie să fac. Pustia Hozeva nu îți dă voie să ieși în timpul zilei. De la răsăritul soarelui și până la apus viețuirea este numai în chilie.

 

Datorită temperaturii?

 

Nu numai datorită temperaturii, ci datorită faptului că dorim să nu ne expunem. Tradiția spune că în momentul în care ești găsit și ți se face cunoscut locul în care te găsești trebuie să te muți în alt loc.

 

Cu ce pleacă un călugăr în traista sa atunci când se duce înspre peștera din pustiu?

 

În anul 1993, când am primit binecuvântare de la părintele duhovnic Ghelasie Gheorghe și de la părintele Cleopa să plec la pustie, aveam un sac de rafie în care mi-am pus câteva lucrușoare și am plecat, nu aveam un loc anume, dar aveam cea mai mare bucurie că plec la pustie. În acea dimineață m-am întâlnit cu alt pustnic pe nume Maxim, care trăia foarte departe de mănăstire și am rămas într-o chilie pe care părintele o avea acolo, în apropiere. Am trait la o distanță de 20 de km dar noi ne simțeam foarte apropiați, eram vecini de pustie.

 

Nu v-ați luat și hrană?

 

Hrană am luat cât să putem pune în săculeț. Nu a fost o problemă și nu va rămâne niciodată o problemă hrana pentru că este un ultim țel al sihaștrilor care trăiesc sub cerul liber. Sunt unii sihaștrii care lasă tot, chiar și hrana și trăiesc sub cerul liber într-un mod tainic. Apa se găsește foarte greu, însă omul intră în armonie cu tot ceea ce există. Omul se adaptează în orice condiții. Între 12 și 2 noaptea aveam program în care mergeam după apă. Aveam la dispoziție două ore. Totul era bine stabilit.

 

De unde luați apa?

 

Pârâul Cherit, care trece pe lângă peștera Sfântului Proroc Ilie, situată pe valea Hozevei, lângă mănăstire ,este condus pe un viaduct. Din acest viaduct reușeam și noi să luăm apă.

 

Nu vă temeați ?

 

Nu ne temeam de absolut nimic. Acolo, până și păsările se îndrăgosteau de noi. Păsările simt prezența și vin în fața peșterii. Mergeam noaptea după apă și aproape de izvor era un șarpe de care mă apropiam foarte tare și nu-l vedeam pentru că nu îmi aprinsesem lanterna. Când m-am apropiat de el si am aprins lanterna am avut impresia că m-a atenționat să nu cumva să calc pe el. Atunci am trecut încet pe lângă el și m-am dus să-mi iau apă.

 

Veți face mereu naveta între Pătrunsa și Palestina?

 

Este ca o escaladare a muntelui. Probabil cândva nu o să mai cobor de pe vârful muntelui la poale. Mă gândesc ca la un moment destul de apropiat să ajung să trăiesc deplin viața duhovnicească fără întoarcere, adică nu va mai fi această alternativă continuă. Țelul sihastrului este această îndepărtare de lume. Pustnicia nu se poate trăi decât în locurile retrase de lume.

 

Nu trebuie să cereți voie să faceți acest lucru?

 

Este nevoie de o binecuvântare pe care o considerăm o purtare de grijă a voii lui Dumnezeu. Dacă va fi să fie obținută, această binecuvântare va fi un vis împlinit, o realizare. Pustia nu este un țel anume, este un mijloc de viețuire. Nu pot să spun că am fost dezamăgit vreodată de viața de obște. Viața de obște este cea mai mare bucurie pe care am trăit-o în acești ani de mănăstire. Nu poate fi vorba de vreo dezamăgire în adâncul sufletului. Faptul că aș alege pustia este o altă cale sau un alt drum, dar viața de obște rămâne cea mai frumoasă perioadă din viața mea.

 

Au nevoie de sfinția voastră și măicuțele de la Iezer care vă au duhovnic și pustnicii care vă au duhovnic, de aici din zonă, din Pătrunsa, și viețuitorii de la Pătrunsa, unde sunteți stareț. Multă lume ar regreta dacă ați rămâne în pustie, în Palestina.

 

De câte ori am fost plecat, chiar și în pustiul Palestinei, s-a dovedit că harul lui Dumnezeu, întotdeauna, înlocuiește lipsa oricărei persoane. Întotdeauna lucrurile au mers bine în mănăstire, eram convins că lucrurile merg bine, că ucenicii nu au avut de suferit.

 

Probabil s-au bucurat de fiecare dată când v-ați întors.

 

Așa este, s-au bucurat. Posibilitatea unei plecări definitive nu o putem anticipa.Este o chemare sfântă. Părintele Iulian de la multele Atos mi-a dat câteva sfaturi esențiale pe care le păstrez ca un tezaur. Această dorință de a pleca la pustie poate fi învinsă ușor prin virtutea ascultării. Dacă se va cere să facem ascultare, altceva decât vrem noi , ne vom înclina și vom ceda în fața ascultării.

 

Când ați simțit chemarea către călugărie?

 

Provin dintr-un sat din Maramureș unde salutul este “Dumnezeu să vă ajute!”, oamenii erau foarte credincioși. Nu am simțit niciodată că nu am fost călugăr. Chiar și acasă am fost tot un călugăr care respecta regulile lui Dumnezeu, acolo, în vatra satului. Doar am făcut trecerea de la o mănăstire mai mica la alta mai mare. Când am venit la mănăstirea Pătrunsa nu mi s-a părut ceva deosebit. Acolo, în satul meu, toți oamenii mi se păreau călugări. Aşa vorbeau, aşa trăiau, aşa mărturiseau pe Dumnezeu.

 

Da și nu, pentru că aveau familii.

 

Și eu am fost în familie, și eu am fost un om lumesc.

 

Până la ce vârstă ați fost lumesc și cât de lumesc ați fost?

 

Am fost lumesc împătimit. M-am desprins mai greu de lume pentru că în acea perioadă eu eram mare iubitor de sport, dar a fost învins acel gând, acel cuget. Am trăit ca o revelație, ca o chemare. Ajunsesem într-un moment să-mi pun întrebarea direct lui Dumnezeu. Într-o duminică oarecare m-am dus la sfânta mănăstire Rohia din Maramureș. Aveam 25 de ani. Eram la o răscruce. Simțeam nevoia să merg la mănăstire pentru că nu mai era cu putință să mai rămân în lume.

 

De ce vă stingherea lumea? Ce sport ați făcut?

 

Nu mai retrăim acele momente. A fost o perioadă foarte frumoasă și rămânând acele amintiri, ele totuşi nu mai fac parte din viețuirea noastră. Viața lumească rămâne. Orice lucru care s-a întâmplat în copilărie nu l-am regretat. Mi-a folosit mai târziu experiența satului, munca. M-au ajutat mai târziu, chiar și la viața de pustnicie, pentru că m-am format de la vârsta de 4-5 ani. Prima dată părinţii mei m-au trimis la mănăstirea Rohia, cale de 20 km de mers pe jos, unde am mers şi cu alţi copii de vârsta mea.

 

După câți ani ați simțit că adaptarea a luat sfârșit, că ispitele le-ați învins? Sau încă sunteți pe cale să le învingeți?

 

Și acum sunt tot un începător în viața monahală. Am avut privilegiul și marea bucurie să cunosc mulți monahi în viața mea prin taina sfintei Spovedanii. Acești oameni minunați și-au destăinuit tezaurul lor, averea lor duhovnicească în mâinile mele, în inima mea, și sunt foarte îmbogățit cu atâtea experiențe. Am trăit foarte aproape de pustnici, foarte aproape de călugării din viața de obște, trăim ca într-o familie, ne bucurăm de orice bucurie a tuturor, suferim împreună cu cei care suferă și nădăjduim întotdeauna până în ultima clipă ridicarea lor. Pot să spun că această perioadă, de când am venit aici, mi-a răspuns la toate întrebările și toate problemele vieții mele. De acum pot să plec la pustie pentru că sunt convins că nimic din lumea aceasta nu poate să oprească iubirea noastră de Dumnezeu.

 

Vă mulțumim frumos, părinte stareț!

Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu (Criterii Naţionale) şi Tiberiu Pîrnău (Ziarul de Vâlcea)