Omul credincios se roagă lui Dumnezeu cu nădejdea că va dobândi cele dorite, în timp ce, în rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, se predă pe sine purtării de grijă a lui Dumnezeu, zicând: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6, 10). Când ne rugăm pentru dobândirea unui anumit lucru, oricat de bun ar părea el, se cuvine să o facem cu inima gătită atât spre a-l primi, ştiind că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, cât şi spre a nu-l primi, având credinţa că numai Dumnezeu ştie dacă acel lucru este cu adevărat bun şi de folos spre mântuire.
Viaţa aceasta este trecătoare, ea fiind un timp de pregătire pentru viaţa cea veşnică. Ea nu poate fi lipsită de suferinţă, lacrimi şi durere. Întocmai cum a suferit şi a plâns Adam, după alungarea din rai, tot aşa şi noi se cuvine să plângem pentru îndepărtarea noastră de Dumnezeu. Nu este greşit să ne rugăm pentru îndepărtarea suferinţei şi a bolii din viaţa noastră, dar acest lucru trebuie făcut cu dispoziţia sufletească de a nu cârti împotriva lui Dumnezeu în cazul în care rugăciunea nu ne este împlinită. Dreptul Iov, a cărui încredere în Dumnezeu este pilduitoare, suferind cumplite încercări în viaţa sa, zicea: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu le vom primi, oare, şi pe cele rele?” (Iov 2, 10).
Unele rugăciuni sunt împlinite de Dumnezeu, altele nu. Suntem încredinţaţi că, atât împlinirea, cât şi neîmplinirea rugăciunilor noastre, vine din aceeaşi dragoste şi purtare de grijă a lui Dumnezeu, care cunoaşte cele încă nesăvârşite de noi şi calea cea mai sigură pe care ne putem mântui. Greutatea unei boli, asprimea sărăciei, nedreptatea sau întristarea pricinuită de aproapele nostru sunt numai câteva din greutăţile vieţii acesteia, greutăţi care pe mulţi îi ajută să-şi aducă aminte de suflet, de moarte, de Dumnezeu şi de viaţa cea veşnică. Aceeaşi iubire nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de om se manifestă în moduri dintre cele mai diferite, în mod tainic, spre mântuirea fiecăruia dintre noi.
Primirea şi îmbrăţişarea unei suferinţe, înainte sau chiar după ce ne-am rugat să scăpăm de ea, este singura cale de a purta în chip mântuitor crucea personală. Exemplu ne dă Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu puţin mai înainte de a fi prins, judecat şi răstignit, când s-a rugat Tatălui, zicând: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39).
Iubind suferinţele din viaţa noastră, Îl iubim pe Însuşi Dumnezeu, Care le îngăduie şi Care ne poartă de grijă într-un mod tainic şi greu de pătruns cu mintea. Cârtind împotriva unei greutăţi, cârtim, de fapt, împotriva iubirii de neînţeles cu care ne iubeşte Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Domnului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci, pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte. Răbdaţi, spre înţelepţire, Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci, care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte?” (Evrei 12, 5-7).
Nici măcar sfinţilor Dumnezeu nu le-a îndeplinit toate rugăciunile. Spre exemplu, Sfântul Apostol Pavel, care suferea de o boală de ochi, s-a rugat lui Dumnezeu de trei ori ca să-l vindece, iar mai apoi a încetat a se mai ruga pentru aceasta, cunoscând că boala aceea îi era spre folos, iar nu spre pierdere. El spune: „Pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup (o boală de ochi), un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndeparteze de la mine; şi mi-a zis: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 7-10).
Sfântul Siluan Athonitul i-a cerut şi el lui Dumnezeu, în repetate rânduri, să-l tămăduiască de desele dureri de cap de care suferea, însă după un timp a renunţat a mai cere acest lucru, dându-şi seama că, dacă Dumnezeu, care de atâtea ori i-a împlinit rugăciunile, nu îi împlineşte această cerere, înseamnă că nu îi este de folos. El zice:
„Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dumnezeu: îi place să se conduca el însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă minte ca să se conducă pe sine însuşi, fără Dumnezeu. Şi eu, când trăiam în lume şi nu cunoşteam încă pe Domnul şi pe Duhul Său Cel Sfânt, nu ştiam cât de mult ne iubeşte Domnul şi mă încredeam în mintea mea proprie. Dar când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu şi de atunci primesc toate întristările care vin asupra mea şi zic: „Domnul se uită la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi aşa. Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.
Iată că, de mulţi ani, bolesc de dureri de cap, greu de îndurat, dar folositoare, pentru că, prin boală, sufletul se smereşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă priveghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. Înseamnă că lucrul nu-mi este de folos. Dar, iată ce s-a întâmplat cu mine altă dată, când Domnul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. Într-o zi de praznic s-a dat la masă peşte; şi, mâncând, am înghiţit un os de peşte, care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi, când am spus: „Vindecă-mă!”, am primit în suflet răspunsul: „Ieşi din trapeză, respiră adânc şi osul va ieşi cu sânge”. Am făcut aşa: am ieşit, am respirat adânc, am tuşit şi un os mare de peşte a tâşnit afară cu sânge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.
Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie să se predea întru toate voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru că trebuie să ne temem să nu întristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău”.
Pr. Iancu Dorin Nifon
