Tradiția creștină numește „păcate capitale” acele păcate care izvorăsc nemijlocit din firea omenească, slăbită de păcatul lui Adam și de alungarea din rai. Din inima noastră pornesc patimile, precum citim: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoțiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, ochiul pizmaș, hula, trufia, ușurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru și îl spurcă pe om” (Marcu 7, 21). Păcatele capitale sunt socotite drept rădăcini ale tuturor celorlalte păcate. Ele sunt în număr de șapte: mândria (slava de sine), iubirea de argint (bani), desfrânarea, pizma (invidia), lăcomia, mânia și lenea (trândăvia). Lângă aceste duhuri ale răutății, Sfinții Părinți așează și întristarea.
Mândria. Omul întunecat de mândrie se prețuiește pe sine într-un mod pătimaș, crezându-se vrednic de cinstea și lauda celorlalți, indiferent de lipsurile sale. Cel mândru socotește că nu are nevoie nici de Dumnezeu, nici de aproapele. Cel mândru, cât timp nu-și vine în fire, nu poate iubi, nu poate sluji, nu poate ierta și nu se poate mântui. Sfântul Ioan Casian spune: „Patima mândriei întuneca întreg sufletul și-l prăbușește în cea mai adâncă prăpastie. Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare și înaltă, îl dărâmă în întregime și îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care, pentru mândrie, a căzut din cer. Căci, fiind zidit de Dumnezeu și împodobit cu toate virtuțile și cu înțelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa”.
Iubirea de argint, adică „setea” de bani și de averi, este acea poftă care se întinde irațional asupra tuturor bunurilor pământești. Cei care socotesc dobândirea acestora drept scop al vieții și, prin urmare, își închină toată viața, timpul, gândurile și inima dobândirii lor sunt vrednici de plâns, căci setea de a dobândi cât mai multe bogății împietrește inima și-l face pe om zgârcit, nedrept, nemilostiv și crud. Mulți dintre cei stăpâniți de acest duh viclean sfârșesc prin a fi omorâți de alții sau prin a se sinucide, precum a făcut Iuda cel iubitor de bani. Despre păcatul iubirii de bani, Sfântul Pavel spune: „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot așa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară; ci, având hrană și îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulați. Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită și în cursă și în multe pofte nebunești și vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină și în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credință, și s-au străpuns cu multe dureri” (I Timotei 6, 7-12; 17-19).
Desfrânarea este întărirea trupului asupra sufletului. Deși între trup și suflet nu ar trebui să existe luptă, trupul tinde să se comporte într-un mod egoist, drept pentru care Sfinții Părinți spun că el este „o slugă bună, dar un stăpân crud”. Prin împlinirea fără măsură a poftelor trupești omul ajunge rob trupului. Cel desfrânat se umple de egoism, își strică familia și se arată indiferent față de nevoile aproapelui, precum se vede în viața celor desfrânați. Postul este cea mai puternică armă împotriva desfrânării. Valoarea trupului o arată Apostolul Pavel, zicând: „Fugiți de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârși omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său. Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 18-20).
Invidia se naște în inimile lipsite de iubire. Un om cuprins de invidie se întristează pentru izbânzile aproapelui său și se bucură atunci când acesta este cuprins de necazuri. Prin invidie, omul se ridică împotriva lui Dumnezeu, care poartă de grija tuturor, deci și celor pe care cel invidios îi pizmuiește. Cel invidios nu poate fi fericit niciodată, căci „unde este pizmă și zavistie, acolo este neorânduială și orice lucru rău” (Iacov 3, 16). Invidia atrage după sine nenumărate răutăți, precum ura, clevetirea, vicleșugul, înșelăciunea, ținerea de minte a răului, neiertarea, prigonirea și chiar uciderea. Invidia este scoasă din inima omului prin rugăciune, cugetare la păcatele proprii, pocăință, smerenie și iertare.
Lăcomia pântecelui se manifestă mai ales sub forma unei pofte nestăpânite de a mânca și de a bea. Cel cuprins de lăcomie face din hrană un scop al vieții, trecând cu vederea orice nevoie a sufletului. Pe cât se îngrașă trupul, prin îmbuibare, pe atât slăbește sufletul, prin lipsa de grijă. Din lăcomia pântecelui se naște desfrânarea, defăimarea, cearta, multe boli, întunecarea minții, lenea și nepăsarea. Hrana este bună, căci este darul lui Dumnezeu, cât timp ea se primește cu mulțumire, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10, 31). La rândul său, Sfântul Ioan Casian spune: „Primirea hranei cu măsură și socoteală dă trupului sănătate și nu îi ia sfințenia”. Lăcomia este ținută în frâu prin post și rugăciune.
Mânia se naște în inimile mândre. În toată vremea, cel mândru se simte trecut cu vederea, disprețuit și nedreptățit de către semenii săi, chiar și când aceștia nu îi fac vreun rău. Cel mânios ține minte răul și dorește să se răzbune pe cel care îl supără, încălcând chiar Legea talionului, care nu îngăduia celui nedreptățit să-l pedepsească pe cel vinovat mai mult decât acela i-a greșit, ci doar cu aceeași măsură. Cel care iubește nu se poate mânia, după cuvântul Apostolului Pavel: „Dragostea nu se aprinde de mânie” (I Corinteni 13, 5). Dumnezeu, ca un Tată bun, dorește ca toți să-I fim fii: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce va blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 44-45). Cel cuprins de mânie să meargă la Spovedanie, cu multă smerenie, să postească și să ceară lui Dumnezeu puterea de a ierta.
Lenea încalcă porunca iubirii aproapelui, căci cel leneș profită de cei de lângă el și nesocotește eforturile lor. Munca, deși este o pedeapsă dată omului, după alungarea din rai, este de mare preț înaintea lui Dumnezeu, căci prin munca omul își asuma condiția de slujitor al lui Dumnezeu și al semenilor săi. Lenea atrage după sine cârtirea, nemulțumirea, cearta, furtul și altele asemenea rele. Sfinții au fost aspri cu cei leneși, iar Sfântul Pavel chiar zice: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceștia le poruncim și-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în liniște și să-și mănânce pâinea lor” (II Tesaloniceni 3, 10).
Din cele șapte păcate capitale se nasc toate celelalte păcate care-l înstrăinează pe om de Dumnezeu și de semenii săi. Împotriva acestor duhuri ne luptăm prin practicarea virtuților opuse lor – smerenia, milostenia, curăția, iubirea, înfrânarea, blândețea și hărnicia – și printr-o viață creștină liturgică, ancorată în sfintele slujbe.
