La prepararea tămâiei se folosesc mai multe tipuri de rășină. Pentru a fi mai parfumată, rășina se combină cu alte substanțe naturale aromate. Așezată pe cărbuni aprinși, tămâia este folosită la fiecare slujbă, pentru a cădi biserica sau casele credincioșilor. Tămâia este folosită și la prepararea Sfântului și Marelui Mir, folosit în Taina Mirungerii, la sfințirea bisericilor și a Antimiselor, precum și la reprimirea în Biserică a celor căzuți din dreapta credință.
Tămâia a fost folosită în cultul divin încă din Vechiul Testament, la porunca lui Dumnezeu, care a zis: „A zis Domnul către Moise: Ia-ţi mirodenii: stacte, oniha, halvan mirositor şi tămâie curată, din toate aceeaşi măsură, și fă din ele, cu ajutorul meşteşugului făcătorilor de aromate, un amestec de tămâiat, cu adaos de sare, curat şi sfânt; pisează-l mărunt şi-l pune înaintea chivotului legii, în Cortul Adunării, unde am să Mă arăt ţie. Aceasta va fi pentru voi sfinţenie mare. Tămâie, alcătuită în felul acesta, să nu vă faceţi pentru voi: sfinţenie să vă fie ea pentru Domnul. Cine îşi va face asemenea amestec, ca să afume cu el, sufletul acela se va stârpi din poporul său” (Ieșire 30, 34-38).
Tămâia s-a folosit de la început în cultul creștin, ca expresie vazută a evlaviei și a cinstirii lui Dumnezeu. Când magii au venit și s-au închinat Fiului lui Dumnezeu, în Betleem, ei I-au adus daruri de aur, smirnă și tămâie. În secolul al IV-lea, în Canonul 3 al Sfintilor Apostoli, se spune: „Să nu fie iertat a se aduce altceva în Altar, decât untdelemn, pentru candele, și tămâie, la vremea aducerii înainte”.
Înainte să tămâieze biserica, preotul rostește această rugăciune: „Tămâie îți aducem Ție, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh”. Icoanele se tămâiază în semn de cinstire, iar celelalte lucruri și persoane pentru a se pogorî asupra lor harul lui Dumnezeu.
Tămâia este un simbol al rugăciunii curate. În slujba Vecerniei se cântă următorul stih: „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta” (Psalmul 140,2). Apoi, Apocalipsa ni-i înfățisează pe cei douăzeci și patru de bătrâni căzând la pământ, înaintea Fiului lui Dumnezeu, „având fiecare alăute și năstrape de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinților” (Apocalipsa 5, 8).
Tămâia este un simbol al rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar și de implorare a Sfântului Duh. Fumul de tămâie, care se înalță lin, este un semn văzut al rugăciunii și al jertfei omului, care se înalță spre Dumnezeu, și, totodată, un semn al prezenței harului lui Dumnezeu, care coboară de sus și învăluie toate în pace și bucurie sfântă.
Arhiepiscopia Râmnicului
