Tableta a… politică
Afişiada
de Mihai Râmniceanu
Doi oameni „de jos”, stăpâni pe ceea ce se numeşte puterea personală, mândri că vor hotărî cu ştampila lor destinul de mâine al comunei, că ăl de viitor e prea departe, iar pe ei îi bate ideea lui mâine, pe ei îi roade viitorul de mâine, nu ăla cu care ne învăţaseră aia cu cincinalul şi nici acesta cu care ne încearcă din patru în patru ani unii puşi pe căpătuială, doi oameni „de jos”, ziceam, stau la un pahar de bere, nu din cel de plastic din duminica în care s-a lansat candidatul lor, ci o halbă sănătoasă şi bună. Ghiciţi despre ce se poate vorbi la o bere. Hai, că ştiţi, despre politică.
„Ai văzut, ai înţeles cum stă chestia asta cu alegerile?” „Cum să stea, altă Mărie, cu aceeaşi pălărie, vin ai noştri (adică ai lor), pleacă ai noştri (adică tot ai lor). Nu e simplu, ce te complici cu discuţii electorale”. „Da ce zici de afişurile ăstea care nu se mai termină, de bannere…”. „De bannere, ce sunt astea?” „N-am timp de explicaţii, e cuvântul ăla de se agaţă pe el candidatul. Tot ce e atârnat în legătură cu alegerile se numeşte banner”.
„Ahaaa!” „Auzişi că unul, un primar de undeva, prin Ardeal, s-a pus să-l imiteze pe Tarzan, să arate el ce puternic este!” „Am auzit, da’ mie mi-a plăcut ce declară preşedintele nostru, adică al românilor, care zice că minciuna e un mod de a face politică al românilor. Bravo lui, dar păcat că abia acum a descoperit. De, dacă a fost plecat pe ape atâta vreme, nu era la curent cu tot ce fac politicienii noştri, da’ acu’ ştiu că le-o coace.
Nu-i e frică de nici un val”. „Păi, bă, Gheorghe, cât a fost pe ape şi câte valuri a prins dumnealui în piept, în gură şi unde l-or mai fi lovit, acum e un fel de plimbare pe baltă, pentru el, toată chestia asta. Ce furtună politică, ce una şi alta, ce sprijin politic nu ştiu cui şi nu ştiu cum!” „Păi, stai mă, da’ legea, da’ legile?” „Băăă!, tu eşti copil, păi, cine le semnează, tu, nu dânsul, mă, nu e el şeful”.
„Nu mă îmbrobodi ca la berea trecută, vorbeam nu de politică, ci de afişe, de afişiada asta”. „Bă, să-ţi spun pe-a dreaptă: mi s-a făcut cam lehamite, prea multe cuvântări, iar promisiuni, drumuri, asfalt, şcoli, cămine culturale, împăduriri, spitale, iar, şi iar… De unde le scot mă? Ce-o să ne facem noi cu atâtea spitale!” „Va trebui să ne îmbolnăvim!” „Păi, tu eşti sănătos?” „La cap da, stau mai rău cu banii, cu buzunarul, cu mâncarea, cu lucrarea pământului, cu orăteniile, că nu mai am de niciuna, cu restul de animale, încolo sunt bine, da bine… rău!”
„Şi de afişe ce zici?” „Abia aştept să treacă perioada asta de minciuni, cum le zice preşedintele, să înceteze efectul legii şi să iau şi eu vreo cîteva. Mai împachetez în ele, mai învelesc niscai mere la toamnă”. „Nu e bună hârtia asta, ziare îţi trebuie!” „Ei, şi tu, păi, nu mint la fel! Vezi de treabă, că afişul e bun, mă mai uit la el, mă mai cert că am pus ştampila greşit, îi mai dau şi cîte un ghiont, ca să-l răsplătesc pentru ce nu face, mai stau de vorbă cu el despre promisiuni, că la primărie mi-e greu să merg, o fac de pomană.
Sunt foarte bune afişele, ascultă tu la mine că dacă aş avea 30 de ani, acum aş pleca la englezi”. „De ce mă?” „Pen’că am citit într-un afiş că li se strică recolta de căpşuni!” „N-au specialişti, bă, nu ştiu de ce nu apelează la ai noştri, că d-aia suntem noi. Hai noroc!” „Bine-ar fi! Senchiu!”
