Tableta… apolitică
Nici vorbă de faptul că şi pe mine ar trebui să mă îngrijoreze cel mai mult lenea intelectuală etalată cu nonşalanţă de unii dintre reprezentanţii vârstei tinere. Şi totuşi: dacă pe mine nu mă îngrijorează, pe părinţii lui nu, pe educatorul lui nu, pe „examinatorul” lui la diferite treceri de praguri către altă lume nu, pe cel care-i oferă titlul de doctor la vârste „fragede” nu, pe ministrul X, din capul treburilor educaţiei nu, pe politicieni şi parlamentari nu, atunci cine ar trebui să se ocupe de această „afacere” în care ţara pierde mereu, pentru că o interesează doar „industria vârfurilor”, ale căror declaraţii te crucesc, te lasă mască sau mut, cum vreţi dumneavoastră să pricepeţi fenomenul. După ce se întorc cu izbânda în mână, cu marele succes în care nu au investit singuri, îi auzi pe tinerii intelectuali spunând: „Plec, ce să fac aici, nu am nici o şansă, nu am nici un viitor!” Eu plec, tu pleci, el pleacă, noi plecăm…!” Cât vom mai conjuga acest verb împreună cu cei rămaşi, care fug spre afaceri, spre banul câştigat peste noapte?
„Nu ştiu ce să mă fac cu nepotul acesta al meu”, mi se lamenta un bunic. I-am spus lui fiu-meu să-l supravegheze mai atent, pentru că nu-mi convine cum se pregăteşte pentru viaţă, nu mai citeşte, nu mai scrie, nu se mai instruieşte, îmi râde în nas când încerc să dezvolt cu el o discuţie pe teme istorice, că de politică sunt sătul. I-am pus întrebarea clasică şi mereu, la foarte mulţi oameni, neştiută sau rezolvată cu un răspuns dezamăgitor: ce înseamnă 15 iunie pentru poporul nostru? Şi am rămas doar cu întrebarea, pentru că a zâmbit la mine, s-a uitat în treacăt peste umărul meu şi mi-a zis: „Lasă-te, bunicule, de sportul ăsta, nu mai faci nimic, azi, cu cartea, sondajele sunt pentru cei care au deja răspunsul, bifează că ţi-am dat unul pozitiv…Nu ştii? Du-te la calculator, deschide „gugălul” şi o să afli răspunsul cu detalii. Eu nu-mi mai încarc memoria cu ceea ce nu am nevoie!”
M-a lăsat fără replică şi, peste câteva zile, am întâlnit, din nou, enervat de o confuzie impardonabilă, nevoia de a apela la cunoştinţele unui tânăr, ca să pot să-mi repar părerea despre generalizarea lenei intelectuale la o vârstă foarte mică. Întreb un „terminator” de facultate: „Am o dilemă, nu cumva un alt scriitor a scris poezia acesta, cineva face o confuzie…”. Poezia era una clasică, autorul se învaţă printr-a V-a sau a VI-a. E deci, elementară! Ştiam, fireşte, răspunsul, dar m-am făcut că vreau să mă verific. Stupoare! Aflat în faţa calculatorului, tânărul răspunde, în loc să-mi spună că nu îşi aduce aminte, răspunde, ziceam, ilar, greşit, ba mă şi completează că autorul acesta (care face parte dintre deschizătorii poeziei româneşti – nota mea), ar fi scris doar fabule. Îmi aşez mirarea pe faţă, înghit în sec şi plec. Plec aducându-mi aminte de marele meu profesor de limba română, care ne făcea urechile precum macul, la cea mai simplă greşeală de ortografie, ca să nu mai vorbesc de celelalte, şi cad pe gânduri unde, în „cădere” mă „lovesc foarte grav” de neputinţa de a scăpa de aceste păreri că lenea intelectuală face… genii! Genii!!! Şi că nu trebuie stresată vârsta tânără cu geamantane de cunoştinţe pe care le-ar putea căra alţii…
Povestindu-i unei doamne profesoare despre acest „necaz” al meu, am auzit-o zicând doar atât: „Mi-e rău!” Parcă mie mi-e bine…
de Mihai Râmniceanu
