„La capătul fiecărei speranţe atârnă un ştreang.” Aşa era primul vers dintr-o poezie, simbolistică, scrisă de mine undeva într-un garaj ITA acum vreo 20 de ani. Nu ştiam atunci că lumea din jurul meu va evolua atât de mult încât voi fi înconjurat mereu, obsesiv, de ştreanguri. Unele din păcate reale, prezentate în direct de posturi TV. Ştreanguri de care atârnă vieţi la propriu. Poate, mai puţin dureroase decât nevăzutele dar certele ştreanguri din viaţa noastră. A tuturor. Trădările, răutăţile, minciunile, furturile ne omoară speranţele. Ne stresează. Ne dor. Şi, poate inconştient, poate conştient dar plin de indiferenţă, inumanizat de rănile primite, vânatul devine deseori vânător. Rănind nu din plăcerea de a răni ci din uşurinţă. Pentru că mai peste tot, mai oricând, este cu mult mai uşor să faci rău decât să faci bine. Este mai uşor să furi decât să munceşti. Este mai uşor să nu-ţi respecţi cuvântul decât să fi om de onoare. Este mai lesne să urăşti decât să iubeşti. Este mai uşor să înşeli decât să construieşti. Este mai uşor să dărâmi decât să clădeşti. O zgură cenuşie şi bolnăvicioasă se-aşterne peste rănile cicatrizate sau încă deschise ale celor care au sperat. Într-o dragoste a unui partener. Într-o cinste a unui subaltern. Într-un cuvânt al unui prieten. În onoarea unui partener. În fair playul unui coleg de partid. În corectitudinea unui edil. În sportivitatea şi profesionalismul unei echipe sportive. În demnitatea unui lider. La capătul fiecărei speranţe atârnă un ştreang. Şi chiar dacă, fizic sau mental reuşeşti să nu – ţi bagi viaţa o dată cu sufletul sau capul în gaura meşteşugit împletită de soartă şi să-ţi faci vânt de pe scăunelul pus de destin sub picioare asta nu înseamnă că nu eşti într-un fel paradoxal dar sigur : executat. Depinde de capacitatea interioară a fiecărui individ de a face faţă uni anume număr de execuţii. Fiecare dintre ele ar trebui să te facă mai înţelept, mai experimentat, mai dur, mai „ greu de ucis” a doua oară. După o perioadă de execuţii extrem de dureroase. Întâmplate mie dar şi unor apropiaţi de-ai mei. În ciuda celor învăţate din zeci de execuţii, unele mai nedrepte decât altele, la care am fost mai mereu condamnat şi nu călău. Aşa cum se întâmplă în viaţa roman a multor semeni de-ai mei şi în sufletul meu a apărut o nouă speranţă. Nu pot să o nominalizez şi nici să o mărturisesc. Nu mi-o pot defini. Nu ştiu de unde vine, cum şi de ce. O simt cumva instinctiv, o percep ca pe o ameninţare a liniştii şi neliniştii mele deja cotidiene. O adulmec şi mă simt atras. Nu ştiu ce anume ne apropie şi ce anume ne-ar putea despărţi. Nu vreau să mă gândesc la cuvintele de început sau la cele de la final. Şi mai ales nu vreau să văd ştreangul. Şi mă mint, ca de atâtea alte dăţi, că merită să mai încerc o dată. O ultimă dată.
Traian Guminski
