De râsul lumii sau Cum te poţi sinucide
Biţă Calu, zis şi Foicică, mare inspector la finanţe, dar şi la cărţi, om de vază, oricum, cu familie reuşită, cu trei copii studenţi, dar şi cu realizări deosebite în afaceri, ce dracu, doar cine nu vrea, nu poate să facă bani după lovitura de stat din ’89, de vreo câteva zile nu mai avea stare. Primise un telefon, prin care i se comunică să ducă la raport dosarele cu acte perfectate anul trecut şi, cum atunci făcuse o neregularitate, mai precis, îl favorizase pe un individ cu o sumă bunicică, din care se înfruptase şi el, teama pusese stăpânire pe el.
– Ce să mă fac eu, doamne? Dacă nenorocitul spusese tot? Oare, cum voi ieşi la suprafaţă, pentru că, oricum curat nu pot fi? O să vină procurorii? Poliţia? Doamne, ce mă fac? Ce vor crede copii mei? Că am fost un hoţ? Că doar gura e de mine? Ce exemplu le-am dat eu? Am fost, oare, bărbatul în care au crezut?
– Mai taci, mă! Nu mai cobi! Că doar n-ai omorât pe nimeni! Ce, aia e sumă? Îl îmbărbătă conştiinţa, atâta câtă mai era. Sunt atâtia cu miliarde furate…
– Da, mă, nenorocitule, dar dacă belitul acela s-a dus cu chitanţele şi cu procesele verbale? Dacă le-a arătat şi ăia au observat diferenţele între originale şi copii? Ha?
– Fii, domnule, cuminte! Ia, nu te mai gândi la acest fapt! Ce, vrei să înnebuneşti? Îl luă la rost conştiinţa.
Poate că are dreptate şi cestălalt din mine. Şi, Biţă Calu, zis şi Foicică, se făcu o vreme că nu este el cel implicat, că nu s-a întâmplat nimic, şi doar mintea lui s-a îmbolnăvit subit, îşi văzu de serviciu, cu probleme de afaceri, cu bucurii şi cu certuri… Dar, a dracului conştiinţă! Nu-l iartă! Mai ales, că alt telefon devansă „şedinţa” cu dosarele, iar ora de întâlnire era matinală…
– Ei, drăcie, chiar că s-a întâmplat ceva! Acum, sunt sigur, că tembelul acela de bişniţar s-a dat in stambă şi m-a făcut de râs…. Ce minciună să inventez? Şi cât de mare şi „veridică” trebuie să fie?
– N-auzi, să nu-ţi mai faci probleme? Interveni dintr-un colţ de cap iar conştiinţa.
– Doamne, dar cum să nu-mi fac? Voi mai avea eu credibilitate? Voi mai putea eu să ies pe stradă? Ce vor crede prietenii şi cunoştinţele mele despre afacerile şi realizările mele?
Mai mult, cu o zi înainte de şedinţa- ghilotină, aflându-se la iarbă verde cu toţi ai săi, undeva la munte, aflându-se deasupra unei prăpastii. Biţă Calu, zis şi Foicică, privind în hău, gândi fulgerător: ”Ce-ar fi să mă arunc? Un accident acolo… şi rămân curat pentru posteritate”. Dar conştiinţa l-a oprit încă o dată, cu toate că pretutindeni îl făcea să-şi zică: „Asta e ultima seară de tolăneală în fotoliul tău! Asta e ultima lectură în libertate! Asta e ultima seară când îţi săruţi copiii înainte de culcare. Asta e ultima noapte de dragoste… Doamne, ce greu este să nu fii liber, să ai conştiinţa încărcată, să nu mai fi tu cel curat şi bun!…”
Şi ziua –ghilotină a venit, Biţă Calu, zis şi Foicică, s-a dus la centru încărcat de gânduri şi dosare şi, „de râsul lumii” i s-a cerut doar să numere procesele –verbale şi să confirme nişte date. Nimic din cele gândite de mintea sa bolnavă. Şi când te gândeşti, că sinuciderea îl pândea… De râsul lumii!
George Achim
