Ce salariu îi trebuie unui român ca să trăiască decent? Este o întrebare pe care mi-am pus-o adeseori, fără a reuşi să găsesc un răspuns satisfăcător. Până la urmă, fiecare dintre noi are un anumit standard, anumite nevoi pe care trebuie să şi le acopere din punct de vedere financiar. Şi totuşi, dacă ar fi să mă iau după cei cu care am discutat această chestiune, un salariu satisfăcător în România zilelor noastre ar trebui să se ridice undeva în jurul sumei de 20 milioane lei. Suma este relativă şi exprimă nevoile de bază ale omului: plata facturilor (întreţinere, hrană, transport, îmbrăcăminte). Unii vor spune că românul poate trăi şi cu mai puţin; alţii, din contră, vor considera aceste 20 milioane ca fiind prea puţine în raport cu adevăratele nevoi.
Dincolo de exprimarea financiară a costului traiului zilnic, rămâne întrebarea: câţi dintre noi încasăm lunar această sumă de bani? O studiere rapidă a venitului minim în România ne va demonstra ca marea parte a cetăţenilor trăiesc sub orice limită. Cât despre venitul mediu pe cap de locuitori, vom vedea că acesta nu depăşeşte, în exprimare netă, 10 milioane lei lunar. Aşadar, o mică parte dintre cetăţenii acestei ţări reuşeşte să atingă sau depăşească pragul celor 20 milioane mai sus menţionate. Sunt relativ cunoscute categoriile profesionale care beneficiază de salarii „mari”: salariaţii din bănci, brokerii, magistraţii, angajaţii anumitor regii sau companii de stat. La celălalt pol regăsim salariaţii din administraţie (în special cea locală), profesorii şi chiar o parte din personalul medical (în special asistenţii). Şi totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa.
Se tot vorbeşte zilele acestea despre greve, acţiuni de protest, mitinguri şamd. Auzim că profesorii vor să intre în grevă dar şi că magistraţii, consideraţi unii dintre cei mai bine plătiţi oameni din România, sunt nemulţumiţi de salariile pe care le primesc. Nu ştiu cât de reale sunt revendicările celor două categorii profesionale, însă trebuie spuse totuşi câteva lucruri. De când lumea şi pământul, profesorii s-au grăbit să spună cât de prost sunt plătiţi. În acelaşi timp însă, nici unul dintre ei nu-şi aduce aminte să fi făcut vreodată vreo meditaţie cu elevii, contracost, evident. Realitatea este că majoritatea profesorilor, fie că sunt de şcoală generală, liceu sau facultate, au pus la punct o adevărată industrie a meditaţiilor. Doar o mică parte dintre ei (evidenţelor circumscripţiilor fiscale sunt grăitoare în acest sens) plătesc impozit la stat pentru ceea ce încasează din aceste meditaţii. Personal, cunosc profesori de limba română care încasează zeci de milioane lunar din aceste meditaţii; cunosc cadre didactice care şi-au ridicat vile şi şi-au cumpărat maşini de lux pe spatele elevilor meditaţi. Evident, nu toţi profesorii pot face meditaţii; dacă un dascăl de matematică va găsi întotdeauna clienţi, nu acelaşi lucru se poate spune despre un profesor de geografie, biologie sau, cu atât mai puţin, educaţie fizică şi sport. Aceştia din urmă ar avea toate motivele să protesteze; când îi văd însă pe cei care fac sute de milioane din meditaţii, furând statul cu neruşinare, protestând că au salariile prea mici, mă apucă greaţa. Cât despre magistraţi, mai bine să nu vorbim; toată lumea ştie cum stă treaba cu ei.
Iată aşadar doar câteva exemple despre cum merg treburile în România. Paradoxal, exact cei care totuşi câştigă binişor se găsesc să protesteze. Ce să mai zică bieţii pensionari, care lunar trebuie să decidă dacă îşi vor plăti chiria sau îşi vor cumpăra ceva de mâncare?
Octavian HERŢA
