Doamne, iar te întreb: „Ce-ai făcut din noi? Ce-ai făcut din oameni?” Pentru că, de când „ai revenit” printre noi, zic unii, slujbaşii tăi şi-au intrat în mână, sunt activi, aplică vârtos „principiul”, dacă se poate numi principiu, „speculează naivitatea proştilor”, şi, cum aceştia, proştii, s-au înmulţit vizibil, au dispărut şi calităţile caracteristice lor, oamenilor. Unde mai este omenia? Unde le-ai ascuns mila? De ce le-ai „implementat” răzbunarea şi mândria prostească? Unde mai sunt ei, oamenii? Le-ai aruncat în faţă banul, mai bine zis, „globanul”, ca să nu zic euroiul şi verzişorul, şi nu mai faci nimic… Sau poate îi încerci, sau râzi de ei, dracu ştie? Că nimeni nu îi mai înţelege! Pe unii, bineînţeles, că nu-i pomenesc, că, parcă mi-e şi ruşine, că trăiesc printre ei.
Iată-l, pe Bungu Rână, bunăoară! Cu chiu cu vai a ajuns mincinos calificat. Călcând chiar pe cadavre, urându-şi originile, ca să-l nu-l podidească vreodată mila, a strâns atâţia gologani că nici nu ştie pe unde să şi mai plaseze. A devenit sluga lor, iar sufletu-i atât s-a diluat, încât e de nerecunoscut. Iată-l aşadar, pe strada regelui, de sub deal. Chiar lângă statuie.
– Vă place, măi, „Merţanul” meu? Ţi-ai dracu de ţărani! Vă puneţi voi cu mine? Eu sunt Bungu, băi, şi unul este Bungu, băi, în oraşul acesta! Vă place, băi, Merţanul meu? Şi în timp ce striga, trufaşul Bungu Rână, cu mândria-i de prost, parvenit printre „lumea bună” a mincinoşilor calificaţi, deschise brusc uşa „Mercedes”-ului, iar un camion al „URGUN”-ului, plin de gunoaie, ce tocmai trecea pe lângă el, i-o smulse, ca pe-o frunză.
– Nenorocitule! Mi-ai distrus Merţanul! Să vină poliţia! Poliţiaaa! Să vină poliţiaa! Nenorocitule! „Ţăran” împuţit, ce eşti!
M-ai nenorocit!… Oamenii se adunaseră în jurul lui Bungu Rână, ca la urs. Unii îl căinau, alţii îl înjurau. Câţiva îi săriră în ajutor, dar Bungu se răţoi la ei.
– Plecaţi! Ţ-ai dracului, vreţi să mă furaţi? Să vină poliţia! Poliţiaaa! Şi probabil, că un echipaj al poliţiei se afla prin apropiere, pentru că, în clipa următoare, a fost lângă el.
– Dar Bungu, mincinosul calificat, de parcă nu l-ar fi văzut, îşi continua ţipetele… Nenorocitul! Mi-ai făcut Merţan-ul praf. Şi nu avea decât o zi. Ţ-ai dracului să fiţi toţi! M-aţi sărăcit! Ce mă fac eu acum, că nu mai e bună de nimic! Şi voi staţi şi vă uitaţi! Ţ-ai dracului să fiţi de nenorociţi!
Atât de mult se schimonosise „bietul” Bungu Rână, că, până şi poliţistul se uită cu dispreţ la el şi-i zise:
– Ce materialist aţi devenit, domnule Bungu, că mi-e şi milă de dumneata! Chiar, contează mai mult Merţanul acesta, ca să nu zic averea, decât viaţa?
– Ţ-ai dracului să fiţi! Cum poţi să zici aşa ceva.
– Drace, ca să fiu în ton cu dumneata, păi, nici măcar nu realizezi că o dată cu uşa, camionul ţi-a smuls şi braţul stâng.
Bungu Rână amuţi şi, în tăcerea care se aşternuse, când toţi cei prezenţi să aşteptăm ca acesta să strige după salvare, ca din gură de şarpe urlă:
– Dumnezeule!!! Unde mi-e Rolex-ul? Şi, în loc de lacrimi de compătimire, zâmbete amare apărură pe feţele celor prezenţi. Ai dracului de …globani. Ce-ai făcut din noi, Doamne? Materialişti? Slugile globalizării şi ale veniturilor globale?… Nişte gloate ale aşa zisei democraţii globănoase…
George Achim
