Soarele răsărise brusc la şase şi patruzeci şi trei de minute, de dincolo de Olt şi se aşternuse peste livada dată în pârg, în mijlocul căreia se lăfăia cetatea Fâlâcului. Da, cetate, pentru că avea peste cincisprezece camere, patru turnuleţe din care unul cu ceas şi, desigur, un gard de peste trei metri, peste care nici dracul nu putea sări…
Şi, cum soarele pătrunse şi pe fereastra Fâlâcului şi îl gâdila pe la nas, acesta, tot brusc, se ridică din pat şi, după ce dete de trei ori din mâini şi de patru din picioare, arătând a gimnastică, sări drept în pantaloni şi se agăţă de o bluză înflorată, bună la muncă, pentru că ţine la murdărie, cum îi zicea deseori consoarta, se hlizi într-o oglindă, adusă de afară, că doar aşa fac toţi marii patroni şi se respectă şi, apucând un sandwich de pe masa din bucătărie, cioflăind, îi strigă Caterinei, care se întorsese pe partea cealaltă în patu-i lat, „florentin”, printre dinţi:
– Am plecat, Caty! Vezi, dacă vin ăia cu gunoiul… Şoferului să-i dai doar cinci mii de lei, iar gunoierilor… la muie! Ai auzit?
– Îhâm! Mormăi ea somnoroasă, iar Trică Fâlâcu, după ce răsuci cheia în broasca uşii, ieşi.
Între timp, soarele se urcase cam de trei suliţe deasupra casei şi „trebăluia” prin cetatea Fâlâcului de zor, alături de Caterina cea frumoasă şi focoasă, „dată naibii la strâns bani”, cum des o alinta soţul său, Trică Fâlâcu. Aceasta se postase în faţa oglinzii sale cu îngeraşi pe margine şi, goală, se tot pipăia şi admira că şi soarele se oprise o clipă, să-i sărute pielea bine întreţinută cu „banii proştilor”, cum tot satul său afirma că „afacerile cu reviste sexy” merg bine datorită proştilor…
Deodată, soneria care reproducea o parte din melodia filmului „Love story”, începu să „cânte”. Caterina îşi trase iute pe ea un capot din catifea roză şi merse la uşă.
– Cine este?
– Gunoierul, doamnă! Imediat îşi aminti ce zisese bărbatu-său, Trică Fâlâcu şi, cu mişcări abile şi iuţi, după ce îl introduse în hol, io „făcu” gunoierului. Atât de repede, că abia afară se dezmetici şi, fericit, îi explică celuilalt gunoier ce „calitate” frumoasă era patroana. „Doamne, de-ai şti ce caldă e şi bună, mă Ioane, mă!”
Fără să-l mai asculte până la capăt, Ion, al doilea gunoier, sărind peste trei trepte o dată, chiar, sună şi el la uşă. Melodia din filmul „Love story” se auzi iar, dar şi vocea caldă a Caterinei Fâlâcu, patroana.
– Cine este?
– Gunoierul, doamnă! Şi, uşa din lemn de stejar, frumos sculptată, cu îngeri pe margini, se deschise, iar Ion fu aruncat pe un fotoliu şi fu şi el „făcut” în timp record, apoi împins pe scări, la aer…
„Doamne, ce bine a fost! Ce femeie de aur are domnul Fâlâcu, să-i trăiască mulţi ani, că bine ştie să ne omenească şi pe noi ăştia de la marginea societăţii, cum ne zic mulţi!… Doamne, ce buze are! Şi ce meserie ştie!…” Aşa îl surprinse şoferul, care, sătul de atâta aşteptare după gunoieri, veni să „vadă ce şi cum…” Şi cum văzu şi auzi chiar din gura lui Ion, hop şi el la uşa Caterinei, patroana „omenoasă”…
– Cine este?
– Şoferul, doamnă! Uşa se deschise brusc şi, în ciuda euforiei şoferului, care aştepta şi el, săracu… primi o bancnotă de cinci mii de lei…
– Dar, doamnă! Se poate? Ce, gunoierii au fost mai frumoşi ca mine? Ia, uitaţi-vă!
– Lasă-mă, dragă, în pace! Dacă aşa a zis bărbatu-meu, să-i dau şoferului cinci mii de lei, iar gunoierilor la muie, ce să fac? Aşa am făcut!… Şoferul începu să râdă şi, printre dinţi, mormăi… „A dracu mai e „prostia din casele mari! Unde-i banul, mintea piere!…”
George Achim
