Chestiunea cavernei de saramură de la Ocnele Mari a fost amânată de nenumărate ori. Toată această discuţie a fost însoţită de o permanentă bâlbâială a autorităţilor şi specialiştilor care au coordonat de-a lungul timpului întreaga operaţiune. Termene după termene, dificultăţi în alocarea sumelor pentru sinistraţi, prognoze care de care mai ciudate. Dar cel mai mult mă îngrijorează în toată această afacere, poziţia domnului profesor Florian Zamfirescu, cel care şi-a asumat rolul de a coordona prăbuşirea controlată, considerată a fi cea mai importantă din întreaga istorie.
De ce spun asta. În primul rând că opiniile exprimate de profesorul Zamfirescu au venit nu o dată în contradicţie cu cele ale oficialităţilor locale. Optimismul afişat de fiecare dată de domnia sa a fost informat de predicţiile celor care s-au ocupat sau se ocupă de această problemă. Profesorul a spus întotdeauna că nu există riscuri majore la Ocnele Mari. El a mai spus că nu vor mai exista prăbuşiri în acea zonă timp de 10 ani. În vara lui 2004, dezastrul de la Ocnele Mari a îngrozit o ţară întreagă. Valurile de saramură au distrus atunci ceea ce nu a reuşit nenorocirea din 2001. Zeci de locuinţe şi sute de hectare de teren au fost arse de saramură. Familii întregi au ajuns la mila statului, aşteptând despăgubirile alocate cu zgârcenie de Guvernul României.
Acum, la mai bine de 4 ani de la evenimentele din septembrie 2001, autorităţile au luat o decizie cel puţin ciudată: aceea de a desfiinţa din punct de vedere administrativ-teritorial oraşul Ocnele Mari. Doar pentru că anumite interese economice o cer, statul a decis să strămute sute de familii, cu căţel şi purcel. Oameni care de o viaţă îşi duc traiul în Ocne sunt nevoiţi acum, la bătrâneţe, să se mute în case străine, în locuri străine, renunţând la tot. Toate măsurile luate de autorităţi în aceşti ani nu au condus decât la o soluţie submediocră, care miroase al dracului de rău a milioane de dolari. Stau şi mă întreb de ce s-au mai făcut atât de multe calcule, de ce s-au mai bătut indivizii ăştia cu pumnul în piept atâta amar de vreme, dacă tot aveau de gând să radă de pe faţa pământului o aşezare întreagă.
Ceea ce este şi mai grav este că această manevră cu desfiinţarea oraşului a fost pusă la cale de multe luni de zile, fără consultarea cetăţenilor sau măcar a presei. Lichidarea unui oraş se poate realiza, iată, prin doar câteva trăsături de condei. Destinul unei aşezări umane este decis în câteva ore, printr-un aşa-zis plan B. Aproape hoţeşte, autorităţile decid în numele a mii de oameni; nimeni nu şi-a imaginat că se va ajunge până aici. Incapabile să gestioneze o situaţie de criză, autorităţile aleg cea mai ciudată variantă: aceea a distrugerii. O dată cu Ocnele Mari, va dispărea o bucăţică din judeţul Vâlcea. Acolo va rămâne un teren viran, o imensă groapă pe care industriaşii o vor putea exploata în voie. În locul vieţii, în Ocne vor apărea excavatoarele şi sondele. În locul istoriei se va instala şantierul. Ceauşescu le mai avea cu demolatul; măcar ăla punea în loc blocuri de locuinţe…
• Octavian HERŢA
