– Ai auzit, Ioane? – Ce, mă Gheorghe?
– Că Milică s-a făcut moroi?
– Ce-i, mă, acela?
– Stafie! – Poate vreai să zici strigoi…
– Tot un drac! Iar cei mai oropsiţi sunt rudele lui, zice lumea. Şi nu atât nevastă-sa cât fratele lui.
– Care mă? Beţivul acela?
– Păi, bea?
– Stinge, nu altceva. – Atunci de-aia aude el bătăile în uşă, în masă, în cap?
– Cred că da! Mai ales alea din cap!…
Şi oamenii vorbesc, că de-aia au gură, vor zice unii, că asta e la modă, vor zice alţii. Iar zvonul s-a întins ca pecinginea. Chiar şi televiziunile au prins evenimentul, că doar asta e menirea lor. Nu mai vorbesc de radiouri, că astea, cu un reportofon şi-un om pot face emisiuni oricând, ca şi aceste dialoguri…
– Cum vă explicaţi, părinte, acest caz?
– Ptiu, ptiu, taică! Aici e mâna lui necuratu’ şi eu n-am ce să-i fac.
– Dar credeţi în moroi?
– Nu, taică, până la proba contrară.
Dar o fi, mai ştii, că, uite, ce afirmă scumpii mei enoriaşi. Iar eu n-am ce le face, că nu există cărţi din care să citim împotrivă strigoilor. Asta e!
Şi, cu zâmbetul pe buze, reporterii se reped spre oamenii legii care, după alţii –să închidă gura răspândacilor, „că s-a dus dracu’ buhu’ despre satul de pe Valea Mică”.
– Ce ştiţi despre strigoiul Milică, domnule sergent Moianu?
– Prostii! – Am înţeles că aţi făcut şi anchetă!
– Făcut!
– Şi la ce concluzii aţi ajuns?
– Că am stat, domnule, toată noaptea, la pândă şi eu n-am auzit nimic, iar ăia zicea că ei le aud! Dracu’ îi mai înţelege!
– Şi, totuşi, la concluzii aţi ajuns?
– Păi, cum să raportez eu, domnule, la şefii mei, că acesta, stafia, strigoiul, moroiul, cum dracu’ îi cheamă pe Milică acela, vine şi bate la uşa lui frate-su’? De ce nu se duce la nevastă-sa, he? N-ar fi mai corect? Şi dacă eu nu l-am auzit, cum să raportez eu că l-am auzit?
– Dar, părerea dumneavoastră care e?
– Ca a dumneavoastră!
– Şi de unde ştiţi care e părerea noastră?
– Păi, ce, eu nu vă văd? Că sunteţi nehotărâţi şi miraţi? Că ăştia toţi e nişte proşti şi noi, adică voi îi faceţi celebri!?
În jurul grupului de reporteri se adunaseră, între timp, toate babele satului, aşa că, era necesară şi părerea lor, atotştiutoare dintotdeauna.
– Aţi auzit, doamnă?
– Păi, dar! Şi, trebuie, maică, să-l dezgropăm ca să-i batem un piroi în inimă, ca să-l fixăm acolo, că nu mai e nevoie de el… Ne-am săturat, maică, de bătăile lui. Moroiul dracului! Ai? Te pomeneşti că ăsta îi iubea aşa de mult pe-ai lui, de-o vrea să-i ia la el şi noi nu ştim! Al dracului moroi! Al dracu, auzi, maică? Beţivanu dracului! S-a făcut moroi!
– Taci! Că te iau! Se auzi o voce ca un tunet. Şi toţi înmărmuriră. Urlase moroiul?
George Achim
Balada altor greieri
„Greu e în tranziţie,Să faci opoziţie!…”
Zise greierul cel mare Către ucenicul său.
„Şi-aş mai face o cântare,
Dar mă doare burta, zău!…”
„Hai să mergem la furnică,
Să ne dea, totuşi, ceva!”
„Ei, băiete, şi-ea e mică!
Nu mai este ce era!” „Dar greu e în tranziţie,
Să faci opoziţie!…”
Repetă din întâmplare
Şi greierul cel mic… „Păi, azi, băiete, este mare
Cine nu face nimic! Iar furnica, biata tuşă
Slugă e şi-ea la căpuşă…
Da, băiete, o ruşine, adânc zic:
Munca-i astăzi… Mezelic.”
„Şi noi ce facem acum?
Stăm o iarnă- aici în drum?”
„Nuu! Mai e o lecţie
Şi, vreau, bine s-o înveţi!
Intrăm în convenţie
Şi devenim… prefecţi…”
„Chiar aşa, maestre?
Domnul să te audă!
C-o să-mi fac şi eu zestre
Fără multă trudă…”
Şi, cum stăteam la cap de pod
Şi-şi acordau chitara,
Căpuşa mândră, dintr-un Ford
Le-ntinse şi lor ghiara.
Şi-i puse în fotolii mari Fără vorbe multe…
Doar au urechi, că-s lăutari,
Să cânte şi… s-asculte.
Morala cere şi-ea mălai:
Prost să fii, partid să ai.
G. Alunelă
